Bella Ahmadulina s-a născut în 10 aprilie 1937, în Moscova. Este fiica unui tată tătar și a unei mame italo-rusoaică. A început să scrie și să publice încă de când era elevă. Primele versuri le-a publicat la vârsta de 18 ani în revista Octombrie. A absolvit Institutul de Literatură Maxim Gorki. S-a căsătorit de patru ori : cu Evgheni Evtusenko (1954-1960), Yuri Nagibin(1960), Eldar Kuliev(1971) și Boris Messerer (1974).
A fost poetă, traducătoare, actriță și compozitoare.
Prima poezie se numește Pe strada mea, versuri care au fost puse pe muzică, interpretate de celebra actriță Alla Pugaciova. Primul volum i-a apărut în 1962 și se numește Struna, apoi au urmat volumele Genealogia mea (1963), Febră (1968),  Lecții de muzică (1969), Poezii (1975), Viforul (1977), Făclia (1977), Vis gruzin (1979), Lumânarea, Taina și Livada.


Distincții și recompense : Premiul de Stat al URSS(1989), Nosside (1992), Premiul Pușkin (1994)
A jucat în două filme : Trăiește un asemenea flăcău, care a primit Premiul Leul de Aur la Veneția, film în regia lui Vasili Șukșin, și filmul Sport. Sport. Sport.
A murit pe 20 noiembrie, 2010, la Moscova. A fost prietenă cu Marina Țvetaeva și amândouă au monumente într-un parc de pe malul râului Oka, în apropiere de Moscova.
Joseph Brodsky a spus despre ea că este urmașa incontestabilă a tradiției Lermontov-Pasternak în poezia rusă. Poeta anilor 1950, în fond, rămâne în linia Marinei Ţvetaeva şi Anei Ahmatova. Dar, spuneam, mai este şi vocea libertăţii. Adică a putut să îmbine aceste ramificaţii mai speciale.

Poeziile Isabellei Ahmadulina sunt scenarii simple, de viață obișnuită, nimic spectaculos în aparență, dar cu  profunzime și limpezime a cugetării, ceea ce le conferă o anume tușă de sublim al existenței, o notă de adevăr stabilit rațional, trecut prin filtrul afectivității și așezat în dimensiunea înaltă a umanismului și ideii de libertate. Rezultă un tablou al feminității complexe, frumoase și înțelepte, dar care nu este ocolită de spleenul îndoielii, al neîmplinirii, al căutării și înțelegerii „eului”.

Iat-o formulând o rugăminte, o scenă ruptă dintr-un real pe cât de simplu, pe atât de emoționant. Totul este vizual și auditiv, discursul liric adresat de unul din actanții iubirii, anume de tânăra femeie, pare o scenă cinematografică de mare intensitate emoțională.
Printr-o rugăminte, ca doleanță sau solicitare, omul cere ceva, un lucru de care are nevoie. Poeta răstoarnă sensul acesta  și are ruga de a nu i se acorda multă vreme și a nu i se pune anumite întrebări, refuzând justificarea  completă, considerând-o mult prea dureroasă pentru a putea fi suportată, refuzând încă atingerea mâinilor, însoțirea pașilor, tot ceea  ar înseamna gest de tandrețe. Refuzul afectivității și acceptatea raționalității pun în evidență demnitatea femeii care înțelege că iubirea s-a sfârșit și optează pentru ruptură.

Chiar dacă aceasta înseamnă durere, va aduce libertatea spiritului. Iubirea poate însemna ruptură și durere, iată însă că demnitatea umană se manifestă  neclintit. Frumusețea celuilalt ai tăi credincioși ochi și buni nu poate constitui susținerea unui sentiment atât de profund cum este iubirea,  bunătatea și loialitatea nu sunt suficiente în iubire, ci o anume compatibilitate, sugerează poeta, s-ar impune pe toate planurile. Femeia, la mijlocul secolului trecut, se descoperă pe sine ca o personalitate complexă, capabilă să-și definească trebuințele și propriile exigențe, fiind cuprinsă de sentimente extrem de puternice în alegerile pe care le face, punând mai presus libertatea spiritului. Ruptura este emoționantă, demnă și în termeni reverențioși, fără reproșuri.

Scena este memorabilă:
Nu îmi acorda multă vreme/ anumite întrebări nu-mi pune./  Cu ai tăi credincioși ochi și buni/ nu atinge ale mele mâini.// Să nu mergi prin lunci, primăvara, / După-ale pașilor mei urme ! / Eu știu, din nou, nu se va alege/ nimic din întâlnirea aceasta.// Tu îți închipui că eu, din mândrie, ca un prieten, nu mă port cu tine ?/ Nu din mândrie, ci de durere, atât de demnă, îmi țin a mea privire !(Nu îmi acorda multă vreme)(traducere din limba rusă, de Constanța Modell)

Într-o altă ipostază a neîmplinirii în viață, că este ea iubire sau existență socială, o vedem pe tânăra femeie presărând, într-un stil de asemenea discursiv, termeni care imprimă vorbelor sale o tensiune încă și mai înaltă :„dușman”, „nenorocirea mea cea grea”…
Că ești dușmanul meu, așa credeam,/că ești nenorocirea mea cea grea,/ dar a ieșit așa : tu ești un moralist/ și tot jocul tău este unul ieftin/ Acolo, în piața Manejnaia/ o monedă în zăpadă am aruncat. /Cu ajutorul ei să ghicesc voiam / Dacă te iubeam sau nu te iubeam.// Cu fularul tău picioarele îmi înveleai, acolo, în Grădina Aleksandrov./ Îmi încălzeai mâinile și mă ademeneai, crezând totuși că eu te mințeam.// În ochii mei nu-i negru, nici senin,/ dar vei supraviețui, nu te întrista !/  Eu nimic nu am avut de câștigat,/dar pentru ultima dată, ne despărțim// În fine, totu-i în zadar, La fel cum totu-i absurd./ De-acum, tu vei merge pe partea dreaptă, / iar eu voi merge pe partea stângă !// (Că ești dușmanul meu, așa credeam)(Traducere din limba rusă, Constanța Modell)

„Absurdul este o formă a ratării sublimului”, spunea  Nichita Stănescu. În scena de mai sus, cei doi sunt într-un joc al iubirii, iarna, prin zăpezi pe străzile Moscovei, în piața Manejnaia sau în Grădina Aleksandrov, cu gesturi tandre de încălzire a mâinilor… și din nou, ea, femeia se retrage, considerând jocul acela serios, al iubirii, unul ieftin, din care trebuie, din nou, să se retragă. O face cu sinceritatea femeii care îi recunoaște anumite merite companionului său și chiar cu încurajări de supraviețuire. Este oare  capriciu ?, nestatornicie ? Să fie vorba de rutina ce erodează, conduce la concluzii eronate, cum ar fi indiferența ? sau, mai grav, dușmănia ?

Poeta folosește verbul „credeam” și admite că s-a înșelat, nu, nu era vorba de dușmănie, ci, prin decizia despărțirii, stabilește că ruptura se impune, sugerând incompatibilitatea. Mesajul ei este că oamenii sunt diferiți și că, deși sunt buni în esență, ei pot fi incompatibili pentru a viețui împreună și că singura soluție este renunțarea la acea iubire. Dacă jocul propus de unul din cei doi i se pare celuilalt unul ieftin, atunci șansa de a atinge sublimul se risipește și totul devine absurd… Poeta ne spune că în acest joc al vieții partenerul ei este moralist și înțelegem că eroina sa are maturitatea alegerilor.

Nimic nu poate fi mai presus decât starea de libertate a spiritului și, fiind în plin comunism, putem înțelege , prin extensiune, trimiterea subtilă, simbolică, la substratul social, care devine și mai evident în Trăiam în tihnă rea, o superbă alegorie a spiritului încătușat :

Trăiam în tihna rea şi de alean/ – ‘nălbit şi alb mi-e sufletul şi greu -/ şi dacă cineva era ocean/ şi-a fost – aceea sigur am fost eu.// O, temătorul meu înotător,/ singur ai fi cedat – dacă eu, val -/ gingaş şi dezgustat şi trecător/ nu te-aş fi ridicat la mal.// Din tine dar ce-am săvârşit?/ Cum de-am uitat în cazna-mi grea,/ că peşte-albastru-ai devenit,/ crescut cu drag în apa mea!?// Şi cum reiau în urma-mi, greu/ şi mările se plâng în cor:/ O, tu, copile drag şi-al meu,/-o, iartă-mă, sărman odor! (Trăiam în tihnă rea”) (Bella Ahmadulina, traducere de Petru Jaleş)

Aceeași idee a libertății în starea de normalitate a ființării, a spiritului, în Florile sau Toamna :

Florile

În sere cresc flori multe.

Ele sunt de plafon ferite.

Rădăcinile lor sunt cu apă îmbibate,

Iar petalele le sunt foarte sensibile.

Potasiu amar lor li se pune

Și alte substanțe, multe,

Pentru ca galbenele pansele

Să privească, în jur, vesele.

Au crescut în sere florile.

Lor li s-a dat pământ și lumină,

nu pentru că le era milă de ele,

ci, pentru ca mult timp să reziste.

Ele sunt dăruite de sărbători,

Dar pe mine soarta lor mă sperie.

Nu vor mirosi nicicând aceste flori

Așa cum o fac cele din grădini.

Ele pe buze nu ne vor sta,

Niciun bondar nu vor legăna.

Ele nu vor ști niciodată,

Pământul umed ce înseamnă !

(Bella Ahmadulina, traducere de Constanța Modell)

*

Toamna

Bate ceas vestitor de-ntomnare:

mai greoi ca în anul trecut,

cade mărul cu fruntea-n cărare –

câte mere, atâta căzut…

 

Cu o muzică gravă şi dură

cine-ngână că ornicu-a stat?

Îndrăzneţ fi-va peste măsură,

dar livada în somn a intrat.

 

Tot mai viu în văzduh se-nfiripă

al iubirii şi-al vieţii temei,

parcă n-am fi doar martori de-o clipă

ci făptaşi ai triumfului ei. (Bella Ahmadulina)

Despărţire

La urma urmei, ce să-ţi spun?

Gata – Şi nu-mi purta iubire,

E o povară mult prea grea

Cere eforturi de simţire.

 

Cu buzele-ai atins prăpădul!

Simt nebunia dând năvală.

Dar m-ai distrus din stângăcie,

Cum spargi o vază din greşeală.

 

Desigur, trupul meu trăieşte,

Umblă prin lume, cum îi felul,

Dar viaţa scapă de pe dânsul,

Cum de pe-un deget mort, inelul.

 

Tâmpla mai dă unele semne

De râs, dar mâna cade-n gol,

Miresmele şi sunetele

Se-ndepărtează stol cu stol.

Pe deplin conștientă de riscurile la care se expune prin scrisul ei, Ahmadulina mărturisește :

(…)

 Nu mă deplângeţi, voi trăi cumva

Soră de caritate,

mai miloasă ca toate

în cazonă nesăbuinţă

ca în hău

sub a Marinei prea luminoasă stea

va fi să mai trăiesc şi eu.

Cu mulțumiri, Constanța Modell!