Ilie se opri în fața zidurilor cenușii și privi în sus. Ploua de rupea pămîntul și stropii săreau din zăbrelele ruginite, înfipte bine în cimentul de pe marginea geamurilor.
„Futu-i morții mă-sii de bicicletă și de neamu’ ăluia de n-a avut ce face și mi-a ciordit-o!”
Fusese de muncă toată noaptea, era ostenit, ochii cît ceapa nedecojită. Supse ultimele fumuri din penala croită din foaie de ziar și-o azvîrli. Urcă treptele, împinse ușa veche și intră.
„Scutură-te, bă, nu vezi că faci fleașcă pe jos? Ești chior sau nu mai vezi bine?”
Glasul vardistului din gîrliciul de la intrare îl înțepă. Căută în jos și băgă de seamă că așa e. Curgea apa de pe el ca din cișmea. Se trase doi pași îndărăt, dădu jos gioarsa și-o scutură bine. Căută cu băgare de seamă să vadă dacă are unde să o atîrne dar nu văzu nimic. „Ce dracu’ să fac cu ea? Unde s-o pun?”, gîndi.
„Șefule, nu te supăra, un’ pot să las și io buleandra asta?”
Se uită ușierul la el, îl cercetă cu atenție.
„Păi ești lîngă ușă. Caută și tu vreun colț, undeva, și fă-o ghem acolo. Da’ vezi să nu-ncurce. Cuiere n-avem. După aia fă-te-ncoa și deschide pliscu’.”
Ilie ridică privirea, dădu să zică ceva dar și luă seama. Se uită în stînga, în dreapta, băgă de seamă un colț retras, făcu treanța ghem și-o puse jos cu băgare de seamă. Se mai scurgeau vine de apă murdară din ea. Întinse talpa și-o tîrșîi peste ele să le-ntindă, să nu se bage de seamă.
Merge la gîrlici.
„Ia zi, care-i treaba?”
„Dom’ șef, vreau să reclam un furt.”
„Cine și ce ți-a furat?”
„Păi, dom’ șef, eram de muncă azi-noapte și mi-a dispărut bicicleta, păcatele mele.”
„Da’ unde lucrezi, mă?”
„La un depozit de cherestea. Fac de noapte la tăiat de bușteni, să trăiți.”
„Aha. Și cum ți-a dispărut?”
„Păi am lăsat-o unde o las de obicei, la poartă în rastel, și dimineață cînd am ieșit din schimb n-am mai găsit-o.”
„Ai legat-o?”
„Da. Că doar n-o las așa. Au mai pățit-o și alții. Și Gicuță, colegu’ meu, i-a dispărut acu’ vreo două săptămîni.”
„El a reclamat?”
„Nu știu, să trăiți!”
„Hm…”
Polițaiul se scărpină în creștet.
„Trebuie să urci la etaj, la camera 6. Acolo îl găsești pe cel care se ocupă cu furturi.”
„Am înțeles.”
„Cum urci, intri pe culoar, a patra ușă pe dreapta.”


Ilie mulțumi, salută și o luă la pas. Urcă treptele și intră pe coridor. Ajunse în fața ușii, ridică mîna și bătu cu sfială în ea.
„Da, intră”, se auzi dinăuntru.
Apasă pe clanță și împinse de ușă. Dinăuntru răzbătu o lumină albă, murdară, care îl orbi pentru o clipă.
„Intră, mă, mai repede, ce paștele mă-tii freci ușa aia atîta!”
Ilie se-mpinse pe picioare și făcu vînt ușii în spatele lui.

Privi în față. Omul statului ședea la un birou plin cu hîrtii. Răsfoia un dosar. În colțul gurii îi atîrna o țigară. Cînd și cînd scotea vîrful limbii, scuipa pe deget și-ntorcea foile.
Ilie încremeni. Aștepta fără să scoată un cuvînt.
Presarul continua să citească netulburat. Termină țigara, o turti în scrumieră și scutură pachetul. Scoase altă otravă, o anină între buze și-i dădu foc. Părea că nici nu a băgat de seamă că mai e cineva în încăpere. Apucă un pahar cu apă de pe masă și bău cu sete.
O muscă se apropie de Ilie care încremenise în poziție de drepți în fața biroului, ca o statuie. I se așeză pe nas. Dădu din fălci ca s-o alunge. Nu reuși. Ridică pînă la urmă mîna și-o alungă cu o palmă. Zgomotul îl făcu pe cel de la birou să ridice privirea. Își înfipse o clipă ochii verzi în teșmenitul din fața lui, după care lăsă iar privirea în hîrtii.
„Ia zi, mă”, vorbi el într-un tîrziu, cu un glas moale, „tu ai dosar la mine?”
Ilie nu știu ce să zică. Căscă gura:
„Nu, dom’ șef, n-am niciun dosar, păcatele mele. Am venit să…”
Nu apucă să termine că cel de la birou îi tăie vorba:
„Cum n-ai, mă? Păi altfel ce cauți aici la mine?”
Ilie dădu iar să deschidă pliscul dar n-apucă.
„După ce că-ți faci de cap mai faci și niznai? Lasă că te-nvăț io acușica ce-i aia respect.”
Închise dosarul, îl aruncă pe fața zgîriată a biroului și se-ndreptă.
„Ia du-te tu la dulapu’ ăla de colo și deschide-l.”
Ilie privi către dulap. Simți că nu e bine să se pună contra. Mișcă picioarele, puse mîna pe mînerul cutiei de fier roasă pe la margini, trase de ușă și o deschise. Înăuntrul dulapului, pulane. Agățate de cuie, fiecare pe-al lui. Și mai mari și mai mici.
„Ia, alege-ți unu’ și adu-l încoa.”
Vocea presarului îi zgîrie urechile.
„Dom’ șef…”
„Gura, mă, gura!”, urlă polițaiul de zdrăngăniră sculele în dulap. „Alege unu’ și adu-l încoa, n-auzi?!”
Ilie se-ndoi sub șfichiul țipătului. Întinse mîna și luă la întîmplare una din sculele de cauciuc.
„Vino-ncoa!”
Se suci și se apropie de masa șefului.
„Pune-l pe birou!”
Se execută. Așeză cauciucul negru cu băgare de seamă.
Presarul se mișcă, se ridică și dădu roată mesei. Ilie privi la el cu frică. Începu să tremure.
„Ce-ai, mă, de tremuri? Ți-o fi frig. E frig aici la mine, așa-i?”, se miră polițaiul.
Din gîtlejul lui Ilie nu ieși nici un cuvînt.
Presarul zîmbi în colțul gurii. Întinse mîna, o așeză pe mînerul pulanului și-l mîngîie încet.
„Și zi așa, nu ai dosar la mine. Oi fi nevinovat și-ai nimerit aici din greșeală, mînca-ți-aș gura ta. Ce ne facem?!”
Ilie tăcu. Nu știa ce că zică. Era mort de frică.
Presarul rîse încet. Mîngîia mînerul cauciucului. Odată se schimbă la față.
„Cum paștele mă-tii nu ai dosar la mine, mă? Păi ce? Nimerești aici așa de flori de măr? Lasă că acușica îți aduci tu aminte ce-ai făcut și ce număr de dosar ai!”
Și-odată întinse laba, îl apucă de ceafă și-l apăsă. Ilie căzu în genunchi. Îi sunară oasele pe podeaua murdară. Icni.
Presarul apucă zdravăn mînerul cauciucului și-l ridică.
Ilie apucă să zică:
„Dom’ șef, nu…”
Lovitura se izbi de spinarea lui și sună sec. Durerea îl străpunse pînă în inimă. Un sughiț îi scăpă printre dinți și simți cum i se urcă stomacul în gît.
Polițaiul încălecă pe gîtul lui, îi luă capul între picioare, îl strînse și începu să-i care pulane pe spinare.
„Futu-ți gîții tăi, astăzi și mîine! N-ai dosar, a?!”
Ridica și cobora mîna fără oprire. Ploua cu lovituri. Nu alegea unde dădea.
Ilie începu să urle. Presarul îl strîngea între genunchi și lovea. Simțea că se sufocă și-i urcă inima-n gît. Îi ieșeau ochii din cap. N-avea aer. Se agăță de genunchii celui de pe el și-ncepu să se zbată.
Presarul îl stăpîni între picioare, își încleștă gheara pe gîtul lui și-i dădu mai departe. Suna scula pe spinarea celui lovit ca pe un covor bătut de sărbători.
„N-ai dosar?! Lasă că-ți dau eu dosar!”
„Dom’ șef…”
„Taci!”, urlă cel de sus.
Urca și cobora brațul fără oprire. Începură să-i iasă aburi din cămașă. Nu contenea.
Cel lovit simțea că se sfîrșește. I se puse ceață pe ochi și nu mai auzi. Îl împînzi o lene caldă și simți cum se-nmoaie. Se făcu cîrpă. Presarul îl ținea zdravăn în mînă, își strîngea genunchii pe grumazul lui și îi căra lovituri.
„Ce-ai furat, mă, ce-ai furat?! Nu-ți ajungea?!…”
Cuvintele scuipate cu ură printre dinți răzbătură prin durerea care împăienjenise mintea lui Ilie. Auzi slab ce zice polițaiul și nu înțelese. Ce să fure?!
Îl lăsară mîinile. Dacă nu l-ar fi ținut presarul strîns între genunchi ar fi căzut cîrpă la pămînt. Avea spinarea piftie. Simțea fierbințeala cum îl cuprinde și i se urcă la cap.

În ușă se auzi o bătaie scurtă. Presarul își opri mîna, ridică fruntea și răspunse printre gîfîituri:
„Da!”
Ușa se deschise și în încăpere intră ușierul cu mîna pe umărul unuia.
„Șefule, l-am adus pe ăla pe care îl căutați, ăla de dă găuri la gară.”
Se opri, privi la șef și la cel dintre picioarele lui. Căscă gura:
„Da’ cu ce v-a supărat ăla, dom’ șef? Ori a mințit că i s-a furat bicicleta?”
Șeful se uită la el.
„Ce spui, mă?”
„Păi n-a venit să reclame că i s-a furat bicicleta?!”
Presarul se holbă la el. Se uită la cel de sub el.
„Ce bicicletă, mă?!”, țipă.
Ușierul înghiți în sec.
„Păi a venit să reclame că i s-a furat bicicleta azi-noapte cît era la muncă.”
Șeful holbă ochii. Căscă gura.
„Păi nu i-ai spus, mă, la care ușă să bată, futu-ți morții tăi de dobitoc?!”
Celălalt înghiți în sec. Se uită la grămada de carne dintre picioarele șefului.
„Bre, nene, nu ți-am spus la a patra ușă pe dreapta? Ce cauți matale aici?”
Ilie auzi vorbele de departe. Încercă să își adune gîndurile. Reuși să scoată cîteva cuvinte:
„Păi… nu e asta a patra?!”
Presarii căscară ochii la el.
„E a treia, fir-ai al naibii să fii tu!”, urlă șeful de deasupra lui și-i mai arse cu sete un pulan pe spinare. „Ia-l de aici că-l omor.”
Ușierul se apropie de Ilie, îl apucă de umeri și-l ridică. Îl sprijini către ușă, ieșiră și închise ușa în urma lui. Dinăuntru se auzi urletul șefului:
„Tu ce dosar ai, mă, și pentru ce?!”

„Nene”, spuse cel bătut, „du-mă afară, că fac ceva pe ea de bicicletă. Dacă și la ușa următoare e la fel…”
Ușierul se uită la el, i se încreți fruntea și plecă capul. O luă spre scări și îl duse la intrare fără un cuvînt.
Ilie ieși în ploaia de afară și ridică fața.
Clădirea era la fel de cenușie ca la venire.

SFÎRȘIT

Citiți și Doar mie îmi place de mine, de același autor.