Bătaia e ruptă din…iad
Era obosită și nu își dorea decât să poată închide ochii. De patru ore povestea, cu același lux de amănunte, ce se întâmplase în seara aceea. Polițiștii și procurorul se uitau la ea cu ochii cât cepele, nevenindu-le să creadă că femeiușca asta încă trăia și, mai ales, fusese capabilă de asemenea grozăvie.
Nu îi păsa dacă avea să zacă într-o celulă la secție și că, după aceea, avea să fie mutată în arest. Voia doar să se poată odihni, măcar câteva ore. Era atât de obosită… Nu îi păsa nici dacă avea să facă pușcărie, atâta vreme cât o lăsau să își odihnească oscioarele firave. Și spera că atunci când se va trezi pielea nu va mai pulsa de atâta durere și toate rănile vor avea răgazul să se vindece. Oare mai știa să trăiască fără bătaie?
Toate elementele conduc spre autoapărare
După ce terminară de consemnat detaliile evenimentului, îi spuseră că poate pleca acasă. Toate elementele conduc spre autoapărare deci nu au niciun motiv să o țină la secție peste noapte. Va urma procesul, o sfătuiră să își angajeze un avocat, dar mai mult ca sigur va fi bine. Îi rugă să o lase totuși să stea la secție, văzuse ea o canapea aruncată într-un ungher. Îi ajungea pentru un somn de câteva ore. Nu putea să meargă acasă. Nu în seara aceea. Îi era încă frică. Mâine va fi altă zi, va putea. Dar în seara aceea, nu. Se înduraseră, milostivii, și o primiră să doarmă pe canapeaua cu pricina. Îi dădură și o pătura, luată dintr-o celulă, să nu-i fie frig în somn.
Se ghemui ca un pisic fără stăpân și închise ochii obosiți. Dar nu putu adormi decât într-un târziu, după ce filmul ultimelor zile rulă din nou prin fața minții care încă se zbătea să mestece deznodământul.
Și o iubea. Atât de mult încât nu credea că ar putea supraviețui fără ea
Își înfipsese mâna grosolană în gâtul ei, aproape oprindu-i respirația, și o izbise puternic de zid. Impactul fusese atât de puternic încât tabloul agățat pe perete, înspăimântat la rândul lui de ce avea să vină, se prăbușise pe podea, cu fața în jos. Bărbatul ei avea brațele atât de puternice încât ai fi zis că poate muta munții din loc. Păcat că își folosea toată forța asta strict ca să pună la punct o mână de om, o femeie neputincioasă acum în strânsoarea lui.
Desigur, pe cât era de musculos și atletic, pe atât era de laș sub epidermă și în vintre. Câteodată se întreba și el ce îi făcuse biata femeie ca să merite un astfel de tratament barbar. Nici el nu știa. De altfel, când nu o bătea – momente din ce în ce mai rare – era ca un mielușel. Și o iubea. Atât de mult încât nu credea că ar putea supraviețui fără ea. Și în momentele în care simțea că o iubește, îi venea să o sărute și să o strâng în brațe, cu delicatețe, de teamă să nu-i șifoneze pielea mătăsoasă și să nu-i strivească oscioarele subțiri din care era alcătuită. O simțea ca pe o mimoză, în fața căreia stai nedumerit și te întrebi: dacă o ating, oricât de diafan, are să piară?
Și dintr-o dată, fără avertizare, i se-ntuneca judecata și devenea neom. Se preschimba într-o fiară care nu înțelegea graiul omenesc și nici nu vorbea într-o limbă înțeleasă. Bolborosea frânturi de cuvinte, sunete fără noimă. Furia era atât de puternică încât părea că nu mai poate articula niciun sunet concret. Mai mult scuipa, de parcă nici saliva nu-i mai aluneca pe gât și se revărsa, în contra curentului, ca un venin. Fața i se schimonosea de fiecare dată altfel. Cele o mie de fețe ale diavolului. Așa își imagina ea că ar arăta necuratul. Ochii roșii îi ieșeau din orbite și probabil că ar fi căzut pe podea dacă nu ar fi fost prinși de rețeaua de nervi, mușchi firavi și vinișoare de sânge.
Mai bine o bate o dată până nu mai are suflare
În ultimele zile, când bătăile se întețiseră și forța lui parcă sporea înzecit de la o criză la alta, începuse să își imagineze sfârșitul ajungând chiar să și-l dorească. N-avea stomac să-și curme zilele. Era și ea tot un pui de laș. Se gândea că mai bine o bate o dată până nu mai are suflare și, în felul ăsta, îi curmă suferința.
O dată, în spasmele dintre două dosuri grele de palmă, își imaginase că următoarea lovitură va fi atât de puternică încât o va izbi cu capul de perete și țeasta i se va crăpa pur și simplu în două, lăsând la vedere, descoperit în toată splendoarea sa lucioasă, creierul neted. Căci dacă ar fi avut măcar câteva circumvoluțiuni, nu s-ar fi măritat cu el și nu l-ar fi lăsat să-i subjuge viața în asemenea hal. Altă dată, când a trântit-o la podea și a început să o lovească însetat cu picioarele, aproape că își dorise să o nimerească în stern și să-i aplice lovitura fatală, oprindu-i inima.
Să se termine odată patimile!
Tânjea de la o zi la alta să-și simtă, într-un final, viața scurgându-i-se din vene. Să se termine odată patimile. Nici nu știa pentru ce plătește. Avea multe păcate. Cel mai mare, căsătoria cu el. Dar pedeapsa i se părea de neîndurat. Ca să își dea curaj, se gândea uneori la Mântuitor și la patimile Lui. Și se vedea atunci un fel de martiră doar că nu știa pentru ce. Fiul Omului îndurase mizeria umana și moartea trupească tocmai pentru spălarea păcătoșilor. Dar ea? Pe cine avea să curățească prin jertfa sa? Pe ea însăși? Sau pe el? Primea să-i fie izbăvire de demonul furiei, numai să-i curme patima și s-o lase să zboare liberă către seninul cerului.
Atunci, cu beregata prinsă în menghina degetelor lui grosolane ca niște cârnați îndesați, își implora în gând călăul să-și ducă treaba până la capăt. Nu ar fi fost o moarte ușoară. Mai degrabă lentă și poate nici foarte sigură dacă monstrul nu-și făcea treaba cu simț de răspundere. Privarea de oxigen, se gândea ea, ar fi purtat-o mai întâi într-o beție care s-ar fi preschimbat apoi într-o ceață deasă și un vârtej ar fi aruncat-o în inconștiență și poate, cu puțin noroc, în moartea albă.
De ce sa mor eu și nu el?
Strânsoarea nu slăbea grumazul. Îi simțea fiecare deget inflamat cum se afunda în pielea ei mătăsoasă și îi presează venele blocând trecerea sângelui. Nu mai simțea pământul sub picioare. Plutea? Să aibă azi norocul morții? Era însă prea lucidă pentru a da mâna cu moartea. Își dăduse atunci seama că literalmente nu mai atingea podeaua cu picioarele fiindcă tartorele își opintise furia într-atât încât o ridicase cinci centimetri deasupra solului. Încetase să se mai zbată, doar-doar să-i ușureze ucigașului munca.
Când își simțea deja fața vânătă și o cuprinsese exaltarea apropierii morții, bărbatul și-a desprins ca teleghidat mâna din beregata ei, lăsând-o să se prăbușească pe podea. Ca și cum ar fi fost posedat de un demon, s-a întors cu spatele la victimă și și-a târâit pașii către hol, dând să iasă din casă. Ea, încă zăcând ghemuită lângă perete, încerca să-și recapete suflarea de parcă ar fi avut atunci, pe loc, revelația vieții. De ce sa mor eu și nu el?
Poate nu era întâmplătoare eliberarea neașteptată din menghina sufocării. Și-a adunat firimiturile de puteri care-i mai rămăseseră în vene și s-a ridicat sprijinindu-se de perete. Un imbold a trimis-o în bucătărie. A apucat cu scârbă cuțitul cel mai mare de pe dulap și s-a repezit ca o leoaică înfigându-l în spinarea monstrului. Mori, diavole! a strigat din fundul plămânilor. Mori și du-te în iad la tatăl tău! Sau, și mai bine, în Rai. Din partea mea ai izbăvire! Numai du-te din lumea asta! S-a prăbușit odată cu el pe podea, într-un râs demonic ce s-a transformat imediat în plâns. Apoi, întuneric.
S-a trezit după un timp, pe o targă, în curte. În jur, ambulanța, poliție, lume multă, girofaruri. El zăcea pe o altă targă, înfășurat într-un sac de morgă. Oare o să vină cineva la înmormântarea lui?
Citiți și Adulter în direct…
* * *
Dacă ți-a plăcut articolul, te rugăm să îl distribui.
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
