„Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut: „Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.
Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor.
Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie.
De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora.
Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare.
Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”,i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.
*****
Când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea.
*****
Diavolul nu mai îngrozește, ci atrage! E mai periculos decât înainte, pentru că de ce te ingrozesti știi să te ferești, iar de ce te atrage nu vrei să te ferești.
Periplu biografic
Bartolomeu Anania (Mitropolitul Bartolomeu Anania), născut Valeriu Anania în 1921 la Glăvile, Vâlcea, a fost o personalitate complexă a culturii și spiritualității românești. A urmat studii teologice și a fost implicat încă din tinerețe în mișcarea legionară, fapt care i-a marcat atât cariera, cât și viața personală. Anania a fost arestat și condamnat pentru activități legionare, însă a reușit să-și continue studiile teologice și să devină un important cleric ortodox, slujind ca Arhiepiscop și Mitropolit al Clujului.
Perioada petrecută în închisoare la Aiud, pentru activitate legionară, și implicarea într-un „comitet de reeducare” i-au adâncit convingerile și viziunea spirituală. După eliberare, Anania a fost trimis de Biserica Ortodoxă Română în SUA, unde a avut mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor Două Americi, devenind ulterior un susținător al bisericii ortodoxe române și un critic al regimului comunist.
În tinerețe, Anania a avut o poveste de iubire cu o călugăriță la Mănăstirea Bistrița, însă relația lor a fost împiedicată de circumstanțe și pericole externe. Această perioadă tumultoasă din viața lui Anania, inclusiv fuga și refugiul la diverse mănăstiri pentru a evita persecuția, reflectă complexitatea experienței sale personale și profunzimea emoțională care i-a marcat ulterior scrierile și discursurile.
Contribuția lui Anania ca gânditor este semnificativă, reflectându-se în lucrările sale literare și teologice, inclusiv în traducerea și adnotarea Bibliei, o muncă titanică de o importanță majoră pentru cultura și spiritualitatea românească. Această ediție a Bibliei a devenit recunoscută ca ediția jubiliară a Sfântului Sinod. Prin munca sa, Anania a lăsat o moștenire durabilă, marcând profund gândirea teologică și culturală românească.
Un film documentar despre Valeriu Anania
