înlătură micile romantisme
dar lasă-te prins
în ochiul orb de portjartier al celei
ce te poftește ‘nainte-i s-o iei
e cea mai iute dintre lentele moire
nimic inutil, bătrânul parfumier
îți va da fata
și-ntreaga împărăție pentru
nesiguranța ta înnăscută
martore clătinate la minte jură
că vii cu mâinile goale și-n piept
o mare cu apă durută
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
