Ștefana Dicu
Nici nu știam că-n cimitir îngroapă morții vii,
Dar uită-te la noi,
Ne-au aruncat cu pumnii țărâna pe frunte,
Nici parastas nu ne fac.
Nici groapa nu-i săpată,
Crucile ne-au spus că ni le punem noi pe-acelea pe care le ducem în spate de când ne-am înhăitat unul cu celălalt.
Nici preot n-ați adus?
Dar ăstora ca noi, cine le cântă de-ngropăciune?
Cântă-ți, dumitale, cucoană!
Preotul nu s-ar osteni cu una ca tine.
Și pentru el?
Cântă-i tot tu și uite, e coadă la poarta țintirimului,
Alai de stârpituri care vin întru a-l pomeni.
Acolo la el, în nelume, a fost cineva, cândva.
M-oi pune pe săpat cu iadeșul,
Cel de la pieptul păsărilor, pe care mi l-ai împodobit când zburai printre ai tăi,
Iar tu, alungă jeluitoarele alea ale tale de la poartă,
Ori cheamă-le să-ți țină de urât, în timp ce eu umblu-n țărână pentru casa noastră.
Fă ce vrei cu ele!
Pe când ne-om băga în groapă,
Și ne-om acoperi unul pe celălalt cu întuneric și bucurie,
Picior de ele să nu mai fie pe-aici!
Am lăsat deasupra, înfiptă-n noroi, o făclie, în dreptul palmelor tale,
Să știe că ești pomenit cum se cuvine.
La mine, n-am pus nimic…
Să nu se afle vreodată că eu sunt cea cu care ai trăit,
Cu care-ți dormi acum zădărnicia.
foto arhiva personală