Paul Verlaine, celebrul poet al toamnelor plângătoare de suflet, a fost arestat și acuzat de crimă, dar acuzările au fost limitate doar la rănirea lui Arthur Rimbaud (n. , Charleville, Republica Franceză – d. , Marsilia, Franța) cu o armă de foc… Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, după cum se știe, unde întrețin până în anul 1873 o relație amoroasă. Dar se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă. Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză „Une Saison en enfer” („Un anotimp în infern”), marcând și punctul de cotitură în evoluția scrisului său, de la un simbolism exterior, de esență, spre un existențialism avant la lettre care îl situează în linia precursorilor acestui curent filozofic.

„Nu iubesc femeile: iubirea trebuie redescoperită, asta-i ştiut. Femeile nu pot râvni decât la o situaţie sigură. Situaţia asta o dată câştigată, inima şi frumuseţea sunt puse deoparte; nu rămâne decât dispreţul rece, din care se hrăneşte căsătoria, în ziua de azi.

Sau văd femei, purtând semnul fericirii; dintre acestea aş fi putut face bune camarade, mistuite mai întâi de brute simţitoare, ca nişte ruguri.„

Tânărul  a fost supus unei operații de extragere a glonțului, așadar, și-a retras plângerea. Până la urmă, Verlaine a fost condamnat la 2 ani în spatele gratiilor, iar apoi în Mons, unde s-a reconvertit la romano-catolicism. Acest lucru a stârnit un criticism aspru din partea lui Rimbaud, părere care a rămas chiar mai aspră decât accidentul în sine.

În 1875, Rimbaud a anunțat că nu va mai scrie poezii. După ce a avut numeroase locuri de muncă de scurtă durată, chiar și casier și prezentator la un circ din Hamburg, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră, a decis că vrea să vadă ce este dincolo de Europa. În mai, 1876, s-a înrolat în Armata Colonială Olandeză. A fost trimis în Indiile olandeze de est, într-un voiaj care a durat 4 luni. Însă, în mai puțin de 2 săptămâni de la sosirea în Sumatra, Rimbaud și-a dat seama că strictețea militară nu era pentru el. Din nefericire, să spui ,,M-am răzgândit” nu este suficient în armată, așa că a dezertat, fiind obligat să se descurce prin junglă pe cont propriu.

Procedând astfel, și-a luat viața în mâini din mai multe motive: dacă era prins de olandezi, pedeapsa pentru dezertare era plutonul de execuție, însă dacă avea de a face cu un trib, plutonul de execuție era chiar o pedeapsă blândă. Din fericire pentru Rimbaud, a scăpat cu viață din junglă, ajungând într-un port, născocind o nouă identitate, astfel întorcându-se în Franța incognito. Ulterior, a călătorit în Cipru unde a lucrat drept maistru la cariera de piatră, dar a fost forțat să se întoarcă în Franța, fiind bolnav de febră tifoidă.

În 1880, meseria lui consta în a comercializa cafea în Yemen, iar angajatorul lui l-a trimis în Harar, Etiopia. A fost primul om din rasa albilor care a călcat acea parte din Africa, iar rapoartele sale despre expediție au fost publicate în 1884, acestea din urmă aducându-i valuri de aclamații.

Cu toate acestea, pe când era în Etiopia, lui Rimbaud i-a întresărit ideea că el ar fi un bun mercenar sau traficant de arme. Astfel, a investit bani grei în puști învechite din Europa cu speranța că le va vinde de 5 ori mai scump în Etiopia.

Boemă

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
Și chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, și-ți eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înșiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foșneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum șezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simțeam pe frunte roua – vin amețitor,

Și când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

1870

(În românește de Petre Solomon)

Cariera lui Rimbaud ca traficant de arme s-a terminat catastrofal. Cumpărarea armelor a durat mult mai mult decât s-a așteptat, cei doi parteneri ai săi au murit, iar el a rămas blocat în Djibouti aproape un an, așteptând permisiunea să își transporte armamentul în Etiopia. Într-un final, s-a îmbarcat într-o călătorie periculoasă de 4 luni, pentru a fi întâmpinat la sosire de către creditorii partenerilor lui care și-au însușit cea mai mare parte din profitul câștigat.

„Ce nelinişte, ce oboseală, ce tristeţe când mă gândesc la toate călătoriile mele, şi la cât de activ eram acum cinci luni!”, scria poetul simțindu-și în pericol viața, citează Le Figaro din confesiunile sorei sale, Isabella, care l-a însoțit până în ultima clipă.

În februarie 1891, lui Rimbaud i se descoperea o tumoră la genunchi, iar apoi, într-un spital din Marsilia, îi era amputat piciorul drept. În luna iulie a aceluiaşi an, revenea la ferma familiei de la Roche, unde starea de sănătate i s-a înrăutăţit. O lună mai târziu, revenea la spital, unde era diagnosticat cu cancer, conform Britannica. Avea 37 de ani și i se prăbușiseră toate visurile.

„Adio căsătorie, adio familie, adio viitor! Viaţa mea a trecut, nu sunt decât un trunchi imobil”.

Și cuvintele din urmă: „În sfârşit, omul îşi face socoteala să-şi petreacă trei sferturi din viaţă suferind, ca să se odihnească în cel de-al patrulea sfert; şi de cele mai multe ori, crapă de mizerie fără să mai ştie unde a ajuns.”

Recomandare: „Total eclipse”, cu Leonardo di Caprio, tânăr, în rolul lui Rimbaud.

Citiți aici un articol interesant, din revista Catchy.ro.

Cu mulțumiri, Bianca Maria Daneș!