Erich Fromm, Arta de a iubi. O carte pe care am citit-o cu mate și necenzurată atenție. O străfulgerare la fiecare pagină și o lecție de viață pe care nu trebuie s-o uiți niciodată, pentru că te poate feri de eventuale neplăceri.

Adevărul este că verbul cel mai dificil pentru ființa umană este ”a iubi”. Arta în sine exprimă iubirea, iar aceasta devine, la rândul ei, arta supremă. Asta înseamnă că suntem artizanii propriei fericiri sau a propriei nefericiri, iar ceea ce iubim devine, implicit, o operă de artă. Sau un kitsch fără nicio sclipire și fără vreo șansă de a atinge cândva standardele autenticității.

Mereu trebuie să gândim dual, în termenii victoriei sau ai eșecului, pentru că suntem, atunci când iubim, într-o perpetuă competiție: cu noi înșine, cu partenerul, cu lumea care stă cu ochii pe noi, vânându-ne fiecare mișcare, cu timpul, cu limitele noastre inerente.

Și atunci? Cum poți face din iubire o artă? Nu cred că există rețeta perfectă, pentru că perfecțiunea nu există. Nici oamenii nu sunt perfecți, iar sentimentele lor sunt supuse, asemeni ființei umane, schimbărilor datorate trecerii timpului. Emoția se iscă, vibrează și moare, iar sentimentele au același destin. Ceea ce se schimbă înseamnă maturitate și echilibru. Pasiunea arde, fidelitatea (te) crește.

Poate că iubirea devine o artă tocmai atunci când capătă puterea de a se transforma în ceva mai bun, mai frumos, mai înălțător, în ciuda trecerii anilor. Poate că arta este să trăiești iubirea cu același om până la capătul destinului, sau, cine știe, să reușești ca fiecare om pe care îl iubești să te așeze pe un piedestal de la înălțimea căruia să trăiești împlinirea – chiar dacă e trecătoare. Colecțiile de iubiți nu cred, totuși, că reprezintă o artă. Mai degrabă o galerie tristă de exponate prin care se plimbă lumea ca la spectacol, în timp ce viața ta trece sub lupa chioară a societății care te va cataloga ca pe un consumator de artă, nu un artist adevărat.

Imagine din filmul ”Dragoste în vremea holerei”, 2007

Dar să citim și să înțelegem:

  • “Iubirea nu este în primul rând o relație cu o persoană anumită. Este o atitudine, o orientare a caracterului care determină relaționarea unei persoane cu lumea ca întreg, și nu doar cu un singur “obiect al iubirii”. Dacă cineva iubește doar o altă persoană și este indiferent față de restul semenilor săi, iubirea sa nu este iubire, ci atașament… Pentru că se crede că iubirea nu este o activitate, ci o capacitate a sufletului se crede că tot ceea ce este necesar, este să se găsească obiectul potrivit și că apoi totul merge de la sine… Dacă iubesc cu adevărat o persoană, atunci le iubesc pe toate, iubesc lumea, iubesc viața. Dacă pot spune cuiva “Te iubesc”, atunci ar trebui să pot spune “Te iubesc în toți oamenii, prin tine iubesc lumea întreagă, în tine mă iubesc pe mine însămi”. 
  • ”A iubi înseamnă să te angajezi fără garanţie, să te dăruieşti în totalitate în speranţa că iubirea ta va produce iubire în persoana iubită.”
  • ”Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este.”
  • ”Compasiunea şi îngrijorarea presupun faptul că eu trăiesc în mine tot ceea ce trăieşte omul de alături. Ca urmare, în această trăire: eu cu dânsul suntem una. Toate cunoştinţele despre celălalt sunt veridice într-atât încât se bazează pe trăirea pe propria piele a ceea ce trăieşte el.”
  • ”A fi îndrăgostit de cineva înseamnă mult mai mult decât a fi stăpânit de un sentiment copleşitor – înseamnă a lua o hotărâre, a face o judecată, a te angaja printr-o promisiune. Dacă dragostea ar fi doar un sentiment nestatornic, n-ar exista nicio bază pentru făgăduinţa de a iubi pe cineva pe toată durata vieţii. Sentimentele vin şi se duc. Cum aş putea promite statornicie dacă m-aş baza numai pe ele, fără să mă biziuesc pe judecata minţii şi pe voinţa caracterului?”