Berlin, 13 august 1993

Dragă prietenă,

Îți scriu din Berlin, în aceeași zi în care, cu decenii în urmă, fusesem martoră la unul dintre cele mai impresionante evenimente istorice care aveau să marcheze nu doar istoria politică a Europei, ci și destinul umanității, captivă în ceea ce aș numi, fără pretenția de a fi altcumva decât realistă – lupta oamenilor contra oamenilor. Ziua căderii Zidului Berlinului, oribila construcție care trăsese o graniță a suferinței între cei din aceeași familie, din acelați, oraș, din aceeași țară, ca și cum ar fi despărțit trupul de picioare, de undeva de la mijloc, astfel încât să abrutizeze, să mutileze. 

De fiecare dată când țin în palme bucata aceea de cărămidă roșie desprinsă din Zid,  îmi aduc aminte de toate întâmplările acelei perioade și îmi dau seama că nu există destin, ci oameni care au în mâinile lor frâiele puterii absolute asupra vieții semenilor, pe care îi subjugă așa cum știu ei mai bine, punând în joc întrega lor inteligență. Înzestrarea aceasta a lor vine dintr-o zonă străină oricărei forme de umanitate, în numele căreia clamează binele societății.

Berlin. 13 august. Blestemată zi a anului 1961, care își scurgea orele greoi, ca o miere zaharisită. Cu o seară înainte fusesem împreună la Teatru, se jucase Faust, nu mai știu decât că avea mâinile foarte calde, mai calde ca de obicei. Și că despărțirea la colțul străzii a fost precipitată. Din mijlocul orașului s-a auzit zgomot de șantier până târziu în noapte. Cine să bage de seamă? Se construise mult în ultima vreme, cu toate că lumea părăsea capitala ca într-un fel de exod.

„Poate că ar fi mai bine să nu ne mai vedem un timp”, sunaseră ultimele lui cuvinte, și am înțeles abia a doua zi că o catastrofă nu vine niciodată singură. Dimineață terifiantă: între Est și Vest, în trupul cald al orașului abia trezit din somn, un brâu înalt de sârmă ghimpată îi despărțea în două inima, ca în cărțile poștale de despărțire. Curând, între cele două ziduri de beton s-a ridicat o așa-zisă „zonă a morții”, de aproximativ 150 m, păzită de soldați înarmați cu mitraliere.

Cu fiecare metru care se înălța, drama pe care o simțeam la fel de acut ca în ultima zi se estompa, făcând loc unei angoase colective, pe măsură ce asistam pe viu la coșmarul căruia îi cădeau pradă zeci, poate sute de oameni, despărțiți de familiile lor, nimeni nu putea ști pentru cât timp.

Trista mea poveste de dragoste ratată îmi apărea atunci atât de meschină, încât m-am simțit rușinată. Înapoia zidului, cu fruntea pe construcția grosieră din ciment netencuit, mamele își strigau copiii cu glas de fiară înjunghiată, rănindu-și palmele de cărămida rece.

Suferința mea nu mai avea acum nici timp, nici loc, nici nume. În fața mea, istoria nota cu litere de sânge în carnea familiilor ciopârțite de un regim al oamenilor împotriva oamenilor: 155 km de zid, 127.5 km de gard electric, 302 turnuri de pază, 20 de buncăre și 11.000 de soldați însărcinați cu păzirea lui. 138 de persoane au muriseră împușcate sau au suferit accidente fatale în încercarea de a trece zidul. În Germania de Est, zidul era numit „Pavăza de protecție antifascistă”, de vreme oamenii legii susțineau că zidul era menit să-i protejeze pe cetățeni de fasciștii occidentali și de spioni. În Germania de Vest, i se spunea „Zidul Rușinii”, așa îl poreclise Willy Brandt, la acel moment primar al Berlinului de Vest (și viitor cancelar al Germaniei).

Îmi aminteam din ce în ce mai rar de el și de gestul inexplicabil pe care îl făcuse, ca și când mintea mea se străduia să astupe toate crevasele prin care s-ar mai fi putut strecura vreo umbră de speranță că ne-am putea revedea vreodată. În același timp, măsurile de securitate din jurul zidului se înmulțeau, astfel încât, în partea est-germană, oamenii nu mai aveau nici măcar dreptul de a se apropia de fatalul obstacol gri, ca un cer etern sufocat de nori negri, amenințători, prevestitor de furtuni.

De cealaltă parte, o galerie întreagă de grafitti strigau în culori stridente dorința de eliberare și de regăsire cu cei dragi, pierduți de partea cealaltă a infernului. Homo homini lupus, aveau dreptate latinii… Oamenii se îndreptaseră unii împotriva celorlalți, cu zăgazuri și arme de foc, instituind un cod implacabil al deznădejdii și al morții.

El rămăsese pe partea cealaltă, cu ce preț și ce scop nu știu nici până astăzi, când zidul e demult o amintire. Mult timp, chiar la doar câteva ore după căderea zidului și în lunile ce au urmat, Die Mauerspechte, ”ciocănitorii de zid” cum îi numesc nemții, au dărâmat infamul Zid bucată cu bucată, vânzând micile pietre colorate pe post de suveniruri, turiștilor străini, iar zgomotul ciocanelor mi-a rămas în urechi asemeni vocii lui, cerându-mi să îi înțeleg nevoia de spațiu.

Pe ruinele vechii dureri, s-a ridicat libertatea mea și a tuturor celor care au călcat în picioare liniile trufașe ale granițelor, desființate, dacă îmi aduc bine aminte, la 30 noiembrie 1990. Șase porțiuni rămân ca vestigii, lumii să înțeleagă că nu există granițe decât cele pe care le ridicăm în noi înșine, împotriva noastră. Berlinul e atât de frumos în toamna aceasta, cum n-a fost niciodată, sub Poarta Brandembrug doi îndrăgostiți se sărută în văzul lumii, iar el îi sărută mâna, parcă cerându-i iertare.Ea îl privește, ca și cum în ochii ei s-ar fi topit întreaga suferință a lumii. Doamne, crede necredinței mele! Sunt ziduri pe care nimic nu le poate doborî la pământ.

Câțiva porumbei se alintă în soare, ciugulind de pe jos rămășițele unui corn aruncat de un trecător grăbit. Între oameni se simte căldura care animă spiritele și mă gândesc că viața, cu tot neprevăzutul ei, cu obstacole transformate în ziduri de fier și de piatră, e una din realitățile în care trebuie să locuim cu drag de ea și cu îndrăzneala de a răzbate până la celălalt capăt, acolo unde se află libertatea.

În trupul de piatră al timpului, poveștile rămân nefisurate, turnate în metalul rece – dar indestructibil – al amintirilor.

Te îmbrățișez cu drag, poate că o plimbare pe vechile urme ale durerii nu mi-ar strica. Nu de alta, dar m-ar face să mă simt, pentru un timp, vie.”