Ești singur azi și-mpovărat de tine/ De slavă şi de visuri despărţit,/ Dar ai rămas iubitul pentru mine,/ Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Rusoaica Anna Ahmatova (Anna Andreevna Gorenko, n. 23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa – d. 5 martie 1966, într-un sanatoriu, lângă Moscova) a fost o poetă care și-a început activitatea în 1912, ca reprezentantă a curentului literar denumit acmeism, mişcare care aspiră către apogeul unei unităţi indivizibile între Pământ şi Om. Ea este autoarea unor scurte poeme lirice şi a unor lucrări grandioase, precum Recviem (1935-1940), mărturie cutremurătoare a anilor negri stalinişti, pe când mergea în vizită la fiul ei, închis la Leningrad. Considerată drept „decadentă” şi exclusă, în 1946, din Uniunea Scriitorilor Sovietici, ea va fi reabilitată după moartea lui Stalin.

În 1956, Anna Ahmatova a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice. În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie „Aetna-Taormina”, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. La vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. Contemporană cu Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Boris Pasternak, Nikolai Gumiliov, este urmașa lui Alexandr Pușkin și Lermontov. Ea este unul din traducătorii lui Mihai Eminescu în limba rusă.

getty images

Conform Jurnalului spiritual, Anna Ahmatova face parte dintre cei mai de seamă 10 poeți ai secolului XX. Ea este vocea durerii rusești; iată ce spuneau contemporanii ei, începând cu Nina Berberova, când a cunoscut-o :

Ahmatova purta o rochie albă, cu guler Maria Stuart, care era la modă. Era zveltă, frumoasă, brună, elegantă.

Se apropia de treizeci de ani și se afla pe culmile gloriei, datorită manierei sale noi de a scrie, profilului și farmecului ei, spunea  M. V. Tolmacev citat de Marinela Dorobanțu, în O viață pentru poezie – Anna Ahmatova, în „Romanoslavica”,  XLIII, p. 216, 217.

Fascinația pe care a exercitat-o asupra contemporanilor săi este vizibilă și prin iconografia vastă de care poeta a beneficiat în epoca respectivă, ca o mărturie a popularității sale. Puternica personalitate, inteligența și frumusețea sufletească răzbăteau pregnant în înfățișarea poetei.

Pictorul Iuri Annencov consemna: … era o frumusețe timidă de o eleganță religioasă, cu un breton rar, care-i acoperea fruntea și cu o grație rară (…) Tristețea era expresia caracteristică a feței sale chiar și atunci când surâdea și această tristețe o făcea și mai frumoasă.

Anna Ahmatova nu a avut o viață ușoară, dar la final, ea afirmă că a fost fericită. De ce fericită? Răspunsul îl dă N. Skatov, despre viața de sacrificiu al unei femei al cărei soț a fost arestat, al cărei fiu, trecut din temniță în lagăr și invers, despre o familie persecutată, care a trăit modest și care a murit în sărăcie cunoscând toate privațiunile vieții, (surghiunul, exilul), în afară de aceea a Patriei.

Și, cu toate acestea, ea a fost fericită. Pentru că ea a fost poetă, iar Poezia i-a fost rațiunea de a fi.

N-am încetat să scriu versuri. Ele sunt pentru mine legătura mea cu timpul, cu viața nouă a poporului meu. Scriindu-le, am trăit ritmurile care răsunau în istoria eroică a țării mele. Sunt fericită că am trăit în acești ani și că am fost martora unor evenimente fără pereche.”(…) „Și dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în secolul al XX-lea chiar în țara mea, atunci îndrăznesc să spun că am fost martorul fericit al acestei înfloriri.”  (Mandrîkina, despre Anna Andreeva Gorenko, în op. cit. 234)

Cităm din poemele Annei Ahmatova:

Cântecul ultimei întâlniri

Stă pieptu-mi gata să

se frângă,

Fără putere, îngheţat,

Mănuşă pentru mâna stângă

Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sui un munte, îmi păruse,

Şi treptele erau doar trei …

” Hai, mori cu mine ! ” toamna-mi spune

Ţinându-mi calea sub un tei.

” Ursitele mi-au fost haine,

Şi mă-nşelară zi de zi … „

Răspuns-am tristă : ” Şi pe mine !

Cu tine-odată voi muri „

Aceasta-i ultima cântare.

Priveam spre casa de cândva –

Gălbuie şi nepăsătoare

Lumina-n dormitor ardea.

( traducere Madeleine Fortunescu)

 

Pe lună nouă, într-o seară…

Pe lună nouă, într-o seară,

M-a părăsit iubitul. Şi…?

„O, dansatoarea mea pe sfoară,

Cam cât vei supravieţui?”

Eu i-am răspuns că nu mă doare

Şi că-i mai bine pentru noi,

Dar să m-aline nu-s în stare

Nici cele patru cape noi.

Un gol adânc sub paşi se cască,

Acelaşi gol în suflet simt…

Mi-admir umbrela chinezească,

Pantofii proaspăt daţi cu-argint.

În sală – vechea veselie,

Surâde gura mea oricui.

Dar inima, ea ştie, ştie,

Că-n loja cincea, nimeni nu-i…

 

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine…

Ești singur azi și-mpovărat de tine

De slavă şi de visuri despărţit,

Dar ai rămas iubitul pentru mine,

Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.


Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,

Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?

Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare

Mărturisesc că pacea n-ai aflat.


Invocă moartea inima-ţi nebună,

Afurisind al soartei pas greoi,

Şi vântul de apus mi-aduce-ntr-una

Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi

 

Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte?

Sub cerul pal, aici, în ţara mea,

Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,

Tu nici măcar atât nu cuteza!


Tristeţi sporind, trec zile fără veste…

Ce rugăciuni de dragul tău să fac?

Iubirea mea atât de mare este,

Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.

Citiți și Mari iubiri: Modigliani și Akhmatova