10 octombrie – Ziua Internațională a Sănătății Mintale – sau mentale?- pentru că e o diferență pe care mulți n-o iau în seamă. Totuși, bine că se referă la aproximativ același lucru, la precarul echilibru psihic spre care tânjim cu toții în fiecare clipă, încercând din răsputeri să ținem balanța dreaptă. Am experimentat pe mine, a câta oară, acele puncte vulnerabile de care suferim cu toții, în diferite doze, mai mult sau mai puțin conștient, dar de care ne este frică să ne apropiem prea mult, să nu iscăm dezastre.
Mă gândesc că am pierdut oameni dragi, dar că fiecare din noi duce o pierdere, cel puțin una, cel puțin o pierdere, astfel încât niciunul dintre noi nu e singur în suferința lui. Zorba Grecul a dansat după ce s-a dus dracului toată agoniseala stăpânului, pe malul mării totul părea atât de simplu!
Mă gândesc că nu ne naștem spre a fi fericiți, că fericirea e un ideal al celor săraci cu duhul, care nu știu ce înseamnă să-ți dorești să fii mai mult, să fii mai bun, să fii altcumva, să devii altceva… poate greșesc, dar și romanticii spuneau că numai oamenii inteligenți sunt melancolici, pentru că ei au un fel de a vedea limita și de a se îngrozi de acea discrepanță dintre dorința, voința noastră, idealurile noastre și felul în care suntem croiți, făcuți să ne lovim mereu de ceva tocmai ca să luptăm mai mult, mai implicați, cu pumnii strânși, cu dinții încleștați, ca să ne putem bucura mai mult de ceea ce izbândim. Nu, nu sunt o naivă, nu de fiecare dată ieșim la lumină, vorba lui Iona al lui Sorescu, mai sunt și momente în care trebuie să acceptăm că ne-am dorit mai mult decât se poate, mai mult decât e voie, mai mult decât putem duce…
Mă gândesc la fiecare dintre noi și la războaiele pe care le ducem, știute sau neștiute. În fiecare dintre noi stau, deopotrivă de puternici, un Sisif, convins că orice suferință merită sacrificiul, și cară, cară mereu bolovanul în vârful muntelui, iar apoi asistă neputincios la năruirea tuturor viselor, și un Prometeu, care mereu își propune să fure zeilor îngăduința de a-i depăși, sacrificându-și libertatea, idealurile și întreaga putere. Când ei se luptă, noi suntem neputincioși, pentru că frontul de luptă e mereu făcut doar pentru doi…
Și vreau să le spun, prietene dragi,
(azi e Ziua Internațională a Fetelor;)
- soarele nu se oprește din drumul lui, chiar dacă e singur, el nu știe decât că trebuie să meargă înainte, chiar dacă arde, chiar dacă mor oameni sub arșița lui, chiar dacă îl doare;
- Sorescu spunea, prin gura lui Iona – sunt obsedată de personajul acesta care întruchipează drama omului modern într-un fel atât de uman, că „pe omenire o doare în fund de soarta ta”, e atât de ușor să renunți, atât de ușor să te retragi, să încetezi să fii, e cel mai ușor, mai ușor de atât nu se poate. Dar ceilalți? Cei doi, trei, pe care îi interesează de soarta ta, ei ce vor face? Se vor topi și ei? Se vor scufunda cu toate corăbiile lor de vise? Și cine va mai rămâne în lumea asta? Cei care nu simt, nu gândesc, cei indiferenți, cei care sunt fericiți, în imbecilitatea lor?
- Fericirea e idealul celor superiori, pentru că ei știu cât de greu e să fii fericit și sunt gata să își asume lupta, cu toate repercusiunile ei: dacă vei fi învins, vei avea totuși satisfacția că ai fost acolo, că ai tras în piept praful de pușcă și te-au asurzit zgomotele salvelor de tun; dacă vei câștiga, în zdrențe să fii, vei fi zeu în fața ta, semn că ți-ai depășit toate granițele omenești; se spune că numai idioții pot fi complet fericiți (Mario Vargas LLosa);
- oamenilor mari nu le sunt hărăzite victorii facile, altfel am fi toți niște învingători! Și cât de fragili am fi dacă n-ar mai trebui să luptăm, cât de anemici am fi dacă n-am avea pentru ce să ne dăruim! Omenirea întreagă s-ar întoarce la supa primordială, pentru că fericirea fără sacrificiu și fără luptă ucide în noi nervul, voința și puterea. Doar dacă ai un adversar mai puternic vei învăța să lupți, pe cel inferior îl vei zdrobi fără efort, și cât de mic te vei simți! Nu, nici supraoameni nu suntem, ci ființe înzestrate cu dorințe, cu pasiuni, cu idealuri care ne deschid ferestrele acelea de fiecare zi, din albastrul cărora ne hrănim cu viață, cu toate că fiecare zi e la fel, dacă gândim la nivel cosmic. Buddha spunea că „Naşterea este suferinţă, decăderea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi unit cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, a fi separat de ceea ce este plăcut este suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget si în trup, cărora agăţarea le este inerentă, sunt suferinţă.” Și totuși, omenirea a rezistat;
- și dacă pierdem, nu înseamnă că suntem lași, ci că am înțeles că unele lupte nu sunt pentru noi. Oamenii pe care îi lăsăm în urmă au un alt drum și înțelegem că fericirea lor nu e fericirea noastră, că orice om are dreptul la alegerea din urmă, că nu există soluții definitive decât atunci când oamenii sunt cu adevărat înțelepți, că până atunci nu capeți ceea ce vrei, ceea ce îți dorești, ci numai ceea negociezi, pe bani mărunți… Dacă ai fost vândut, înseamnă că ai un preț; dacă ai fost trădat, înseamnă că ai fost un pericol; dacă ai fost abandonat, înseamnă că nu ai fost destul de bun sau că pretențiile au fost deasupra, sau, poate, inferioare ție. Unii oamenii nu suportă să fie puși în umbră, motiv pentru care își aleg parteneri asupra cărora se pot simți superiori. Poate că ai fost prea bună, te-ai gândit?
- nimic nu trebuie să ne doboare, pentru că orice poate fi negociat, în afară de moarte. Cu moartea nu te joci, și nu mă refer la cea de fiecare zi pe care o suportă cu atâta eleganță, în tăcere, trupul nostru, ci la cea definitivă… În rest, totul e un joc al întâmplărilor, al potrivirilor sau al nepotrivirilor, al încercărilor reușite sau nereușite, al lungimilor de undă care se potrivesc la un moment dat și apoi se răzvrătesc una împotriva alteia, al incongruenței dintre relativ și absolut, al esențelor și al aparențelor, pentru că suntem atât de diferiți și asta e numai în avantajul nostru, altfel ne-ar omorî uniformitatea… Van Gogh și-a tăiat o ureche, nesuportând să se știe perfect…
- trebuie să ne păstrăm forțele pentru bătăliile cele mai dure, cu miza cea mai grea, gândiți-vă că dacă ne pierdem vitalitatea câștigând victorii facile în confruntări absurde nu vom mai putea lupta pe frontul cu noi înșine – „E absurd când omul își folosește o bună parte din energie ca să lupte împotriva lui însuși”, spunea Georges Simenon. Și atunci e mai ușor să renunți la ceea ce îți produce suferință. Te poți îmbărbăta în a te dedica unei cauze, dar la fel de bine în a pune frână atunci când, trăgând linie, vezi că ai rămas dator timpului și vieții, cele mai importante pierderi;
Nina Leen
- suntem aici una pentru cealaltă, două, trei, nu contează, ne sprijinim una pe cealaltă ca niște vechi combatanți care se ajută reciproc să treacă linia frontului, unde îi așteaptă pacea… nu e ușor, să nu ne mințim, dar destinul are un fel al lui de a aranja lucrurile pentru cei răzbătători… Cel mai crunt adevăr, pe care l-am învățat de la bunica mea, este că omul își face planuri pentru viață, iar ea e dirijată de întâmplare. Uneori, întâmplarea suntem noi înșine, alteori sunt ceilalți, dar întotdeauna, peste toate va fi timpul, care nivelează toate năzuințele noastre.
Citiți și despre Anais Nin, de aceeași autoare.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
