Rânduri pentru Anul nou – Ion Minulescu
Bine-ai venit, An nou!…
Bine-ai venit…
De când te-aştept aproape-am şi albit…
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară…
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi…
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept…
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară,
Aşa te vreau!…
Te vreau la trup curat… neprihănit…
Şi tot aşa la suflet şi la minte –
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!…
Şi-acum, că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă…
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi…
Şi-n urmă, dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog – de pe parchete si sofa –
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti.
Ca să-mi rasfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti…
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!…
An nou…
Ai auzit ce-ţi cer?…
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!…
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu – măcar de tine!…
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat –
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!…
Te-ntâmpin numai cu atât –
Ce mi-a rămas –
Un „Ah” în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un „Specific românesc”!…
An nou!…
Fii nou de sus şi până jos!…
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios…
Desfăşură-te-ncet de pe mosor…
Încet… cât mai încet… şi liniştit…
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!…
Bine-ai venit, An nou…
Bine-ai venit!…
Ion Minulescu
“Scriitorii și anul nou”. Un articol publicat în numărul din 28 decembrie 1929 al revistei “Realitatea Ilustrată” dezvăluie modul în care poetul romanțelor și al nostalgiilor interminabile găsea cu cale să răspundă la întrebări firești în legătură cu sosirea Anului Nou și cu ”rezoluțiile” (cuvinte deja adoptate în limba noastră atotcuprinzătoare și atoateiertătoare) pe care ar fi trebuit să le exprime la momentul acela.
Surpriză! De unde se vede că umorul este calitatea cea mai însemnată a spiritelor înalte. Dar și un fapt de notorietate: scriitorii noștri n-au fost niciodată ”fericiți” de mai-marii care se presupune că au grijă de cultura țărișoarei… Atunci, ca și acum, trăim într-o lume în care singurii care apreciază actul cultural în toate formele lui sunt oamenii de cultură înșiși. Ei între ei. Așa cum și acolo sus, tot ei între ei…
“Cu domnul Ion Minulescu am avut de dus lupta cea mai aprigă. Am fost la domnia-sa acasă.
– Sunt de la “Realitatea”. Am întreprins o anchetă printre scriitorii noștri, pentru numărul special de “Anul Nou”. Solicit amabilitatea unui răspuns de la dumneavoastră.
– Care e întrebarea?
– Cum priviți, ce impresie vă face venirea unui an nou?
– Asta știe Dumnezeu!
Al doilea răspuns care mă dezarmează. Insist.
– Totuși aș vrea să știu, cum priviți venirea unui an nou…
– Bine, vino mâine la minister. Îți voi da răspunsul.
A doua zi l’am căutat pe dl. Minulescu la Ministerul sănătății, al muncii, al instrucțiunii publice. Nicăieri nu l-am găsit. Era instalat, tot în biroul d-sale din Ministerul cultelor și artelor, care întârziase cu mutatul. Domnul Minulescu era înconjurat de o actriță, un profesor de conservator, un director de teatru și alții… Îi vorbesc.
– Mi-ați promis răspunsul pentru azi.
– A! Da! Da! Șezi, te rog, puțin.
Și domnul Minulescu mi-a scris răspunsul:
Sosirea unui an nou o privesc la început cu bucurie, fiindcă de obicei de fiecare an nou mi se cer tot felul de interview-uri, atenție care face să mă cred om mare. Și pe urmă, cu tristețe, fiindcă interview-urile de obiceiu nu mi se plătesc, ceea ce-mi dovedește că sunt tot un om mic.”
