“Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalță din sufletele veștede.” – Nicolae Iorga
♥
Dacă ne gândim la cum venim pe lume, prin ce miracol, la cum ținem pumnii strânși imediat după ce ne naștem, parcă gata de luptă, încă de la primele respirații, cu câtă dârzenie vrea un pui de om de câteva kilograme să trăiască, fiind 200% dependent de cineva; din fericire, dependent de mamă, în cele mai multe cazuri… dar chiar și din amară nefericire – când se întâmplă ca mama brusc să nu mai fie, chiar și atunci și chiar și așa, puiul nu renunță la lupta sa pentru viață.
♥
Astfel, ne dăm seama cât de slabi am devenit acum când suntem pe propriile picioare. Probabil că, gândul “fiindcă nu știe ce-l așteaptă” este în mintea multora dintre noi. Însă, asta nu ne face pe noi adulții de azi, atotștiutori. Deloc! Știm cumva ce ne așteaptă pe noi azi, peste o oră, deseară… săptămâna viitoare?! Eu habar n-am și nici nu-mi bat capu’, tot ce pot să fac este să sper că voi mai fi!
♥
Oamenii sunt copleșiți de griji, majoritatea inutile, fiindcă la fel cum plouă independent de noi, la fel sunt situațiile din viața noastră. Unii oameni sunt vocali, spun ce simt, te luminează, ei sunt oamenii-soare. Ceilalți sunt obsedați de ghicitori… Tac! Ei vor să-ți dai seama singur ce le place, ce vor, ce au de gând, ce dorințe au și probabil că sunt convinși că le pot fi citite mințile. Aceștia sunt oamenii-nor. Îți aruncă un amărât de indiciu, cât să-ți arate cât de închistați și de nepătruns sunt ei, se dau puțin la o parte, apoi revin la obscuritatea lor, înainte să-i poată mângâia, măcar puțin, cea mai curajoasă rază de soare, după care se retrag sub cortina propriilor frustrări, fiindcă tot ei se simt niște neînțeleși.
♥
Problema este că nici nu vor fi înțeleși, pentru că nu permit să fie, pentru că strâng la piept propriile răspunsuri, în loc să le dea drumu’, să vorbească despre ele. Sigur că ele nu pot fi împărtășite oricui, dar atâta fler cât să știi de unde-ți poate veni o lumină, o consolare, ascultarea și mângâierea, se regăsește-n orice nor, trebuie doar să vrei să lași soarele să te atingă.
♥
Și, cu toate că știm că, cele mai frumoase apusuri sunt acelea în care apar și câțiva nori răzleți, cerul minții noastre trebuie să fie mereu unul senin! Iar asta se poate întâmpla doar dacă alungăm din preajma noastră excesul de nori. Prea mulți nori, îți iau lumina. Prea mulți nori te sufocă! Și ploile sunt binevenite, evident, fiindcă au rolul lor benefic de creștere, dar când ele vin potop, distrug! Deci, norii nu pot fi controlați, ca toate celelalte din viața noastră, oameni, situații etc, este treaba altcuiva s-o facă! Noi alegem să nu fim înconjurați de nori, să ne îndepărtăm de ei, să ne păstrăm lumina.
♥
Ne agățăm pur și simplu de Vântul Schimbării, care de muuulte ori ne suflă-n ceafă dar pe care îl ignorăm de atâtea ori din păcate, și ne mutăm, plecăm cu vântu’, mergem mai departe ca să fim.
Să fim senini, veseli, optimiști așa cum ne-am născut să fim.
♥
Pentru că numai atunci când ai soarele în tine, poți împrăștia lumină și numai așa te pot vedea și pe tine alți sori. Norii se adună, se-mbufnează, fulgeră și trăznesc. Soarele vitaminizează, încălzește, colorează, crește, iubește și doar din când în când arde… Atunci găsim o umbră, iar el, soarele, nu are nevoie decât de câțiva nori, pe care-i poate chema și alunga când pofetește, cât să-și mai facă și el câte un duș spre binecuvântată răcorire.
Ah, și pentru apusul lui spectaculos din fiecare seară!
foto arhiva personală