Ne permitem să cităm, înainte de toate, câteva idei care să vă conducă spre descoperirea unei personalități importante a culturii noastre, rămasă, din păcate, într-un nedrept con de umbră: ”Alice Voinescu a fost o mare intelectuală, mare conferențiară, profesoară celebră, prietenă cu mari scriitori și cărturari europeni André Gide, Roger Martin du Gard, André Malraux, Paul Desjardins ș.a. Alice Voinescu era „un suflet frumos” cum spuneau mulți din cei care au cunoscut-o. Ea credea în forța omului, în frumuseţea „trestiei gânditoare” şi în progres – ca întrupare a unei atitudini morale, dar şi ca acţiune a individului şi a speţei.” Excelent articolul semnat deMonica Negru în revista orizonturiculturale.ro

Născută Steriadi ( 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 București), Alice Voinescu a fost prima femeie din țara noastră care a avut un doctorat în filosofie, obținut la Sorbona în 1913 cu o teză privind școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. Biografia ei a rămas încă material de cercetat în arhivele naționale, iar ”Jurnalul” (cuprinzând anii 1940-1961), publicat pentru prima dată în 1997, la Editura Albatros, reeditat şi a apărut în două volume, în 2013, la Editura Polirom, constituie una dintre sursele cele mai revelatoare în cunoașterea vieții și a personalității sale.

”Scrisori din Costești”, apărută în 2001, reprezintă o mărturie a exilării ei ( inclusiv sufletești), în urma detenției la penitenciarele Jilava și Ghencea. Profesoratul (a predat estetică şi istorie la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică) nu i-a adus niciun fel de circumstanța atenuantă în fața represiunii comuniste, iar firea răzvrătită a împins-o la multe acte de ”nesubordonare” față de autoritatea supremă: ”O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor” a fost una din credințele care au stârnit furia celor aflați la putere, precum și ieșirile publice (mai ales cea în care a protestat împotriva asasinării lui Nicolae Iorga), au fost motive suficiente pentru a fi închisă, alături de alți intelectuali.

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale. L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule cărturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.”

Aprecierea ei s-a produs postum, iar datoria noastră este să revigorăm mereu memoria acestor personalități care și-au dedicat viața unei cariere extrem de laborioase, menită să ducă la spiritualizarea și emanciparea publicului prin cultură.

Andrei Pleșu spunea despre Alice Voinescu:

„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu […]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută […]. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul. O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”(articol din  Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie 2009)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alice_Voinescu

…”viitorul e întunecat“

23 ianuarie 1941. Alice Voinescu nota în ”Jurnal”: „Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm importanţa. Sufăr să văd români bătându-se cu români, vărsând sânge românesc, când duşmanul e în ţară şi la graniţi şi cei din jurul meu nu înţeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt vinovaţi legionarii de ce se întâmplă acum, dar de ce asemenea reacţii? Şi, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeaşi, şi viitorul e întunecat“. Cu siguranță, soarta țării, încăpută pe mâini străine, nu-i era indiferentă. Puterea lucidității și conștiința apartenenței la neam (care o determinaseră să refuze posturi universitate în Europa și America) trebuiau să-și găsească o formă de manifestare publică, iar oportunitatea nu s-a lăsat mult timp așteptată. Ea s-a numit:  Asociația Creștină a Femeilor Române, înființată în 1919, având-o ca președintă de onoare pe însăși Majestatea Sa, Regina Maria, până în 1938, urmată de Domnița Ileana până în 1948.

Viziunea sa era profund umanistă și înălțătoare, vizând ”reclădirea umană”, cu alte cuvinte recuperarea valorilor pierdute prin educație, cultură, spirit. Încrederea în forțele înnăscute ale omului și în aspirația lui spre integrare în univers determină din partea scriitoarei o atitudine de frondă față de limitele impuse de raționalismul auster și promovează condiția creatoare a omului, care se raportează la sine, la ceilalți și la lume prin sentimentul religios, văzut ca punte către absolutul integrator.

„Spre reclădirea umană. Rostul religiei

                                                Alice Voinescu

Orice atitudine – a științei, a artei, a filozofiei proclamă dreptul uman; atitudinea religioasă în cultură garantează dreptul uman. A lipsit această atitudine. Omul e lângă gândirea care cercetează și reflexiunea în ceea ce privește raportul între om și univers – creator de cultură – are și puterea de a se închega într-o atitudine integrală religioasă.
Mitul = placenta în care se naște cultura.
Platon: originea raționalismului european.
(Platon sec. al V-lea î. de Christos, Descartes sec. al XVIII-lea
S-a statornicit metoda de cercetare științifică, s-a stabilit cercetarea)
Ce este atitudinea religioasă? O integrare a omului, a tuturor funcțiunilor prezente într-un act nu numai de cunoaștere, ci de adeziune la marea necunoscută, pe care o afirmă rațiunea știința. Marea necunoscută – o idee.
            Cine are puterea ca în afară de actul de cunoaștere să se adune la actul de adeziune a necunoscutei. Acest X rămâne o necunoscută. Adeziunea nu este numai un act sentimental, ci de voință, care se trăiește; actul de adeziune nu la necunoscută, ci la mister este o atitudine religioasă.
            Ce aduce nou această atitudine pentru salvarea umanului?
            Știința a desființat absolutul, religia îl garantează. Trăim în absolut. Eul când se întâlnește cu absolutul, devine el absolutul.
            Un absolut nu poate să fie decât într-o conștiință care trăește în absolut. Eul întreg nu trăește decât în absolut.
            Se naște o chemare, absolutul ne cere să ne identificăm conștiința unei răspunderi, să răspundem cu toată ființa față de mister. Se naște o răspundere totală.
            Eul își câştigă locul în Univers. Se naște conștiința de sine: nu există demnitate într-o ființă care se consideră relativă. Nu mai trăim relativ, ci ca un întreg din întreg.
            Consecința = liberare
            Absolutul trăit integral nu mai depinde de el, dar sunt un fel al lui. Raportul de filiațiune a adus libertatea.
            Isvor veșnic în el în care curge prin filiație. Raportul fundamental: eul și absolutul. Prin asta eul se liberează, nu se mai teme. Curajul de a te așeza în fața absolutului.
            Actul liberator născător al individului omenesc.
            Salvarea individului și a colectivității. Care nu poate fi formată decât din întregi. Conversiunea dintr-o atitudine relativă, într-una (absolută) integrală.
            Integralizarea nu este o spargere a întregului, a ierarhiei sociale. Un om întreg și liber și-a câștigat locul în univers.
            Ierarhia o garantează, cei capabili de răspundere.
            Biserica: o colectivitate vie.
            Fiecare are un loc precis în colectivitatea spirituală integrală. Societatea ideală constitue un regulat organism al vieții fiecăruia.
            Noțiunea de progres și perfecțiune. Progresul este mecanic – perfecția este desăvârșire.
            Deosebire între om și mecanic.
            Știința raționalizată a îndrăsnit să intre în domeniul uman; a început să simtă lipsa culmei religiei: Bergson – simptom al acestui lucru.
            Metoda nouă a creștinismului a dragostei: puterea renașterii individuale.
            Admite dragostea spre nevăzut (Goethe)?
            Atitudine creatoare a ceva ce nu este încă, creatoare a unei realități mai bune.
            Dragostea = omul se depășește, creează aportul om între el și absolutul care cuprinde pe toți”.

(fond Asociația Creștină a Femeilor Române, dosar 1, f. 150-151, manuscris)

Citiți articolul întreg AICI, în revista ORIZONTURI CULTURALE.ro.