Sursă: perisrues.com

Alfred de Musset

Alfred de Musset: „A iubi înseamnă ceva, restul nu e nimic.”

Romanticul este un monstrum per excessum, el e o imagine sublimată a limitei care se poate depăși, a condiției umane care înseamnă trecerea prin viață cu ochii deschiși. Se naște sub o zodie a excentricității și își asumă arderea continuă, ca principiu existențial în afara căruia nu poate concepe viața. E vremea revoluțiilor și a schimbării lumii, căci lumea e bolnavă, iar maladia aceasta îi asediază ființa și îl cutremură din temelii. Alfred de Musset (11 decembrie 1810 – 2 mai 1857) se naște purtând morbul ei în vene, și îl va purta mereu cu sine atâta timp cât trupul său va îndura zvârcolirile aprinsului său spirit, marcat definitiv de stigmatul a ceea ce numiseră „le mal du siècle” (boala secolului – în esență, sentimentul ce întruchipează profunda inadecvare la relativitatea unei existențe comune, consumate în umbra trecerii lipsite de eroism, generatoare de plictiseală și revoltă împotriva banalității. Musset e un spirit romantic și pe coordonatele acestui tipar existențial se clădește întreaga sa poetică: între luciditate și pasiune, personalitatea lui se scindează mereu ardent, mereu dureros, pentru că înzestrarea lui intelectuală nu-i permite nicio clipă de repaus – el caută cu înfrigurare acea esență a trăirii autentice și a formei perfecte de a o transpune liric. Convins că „numai suferința înnobilează”, și că „ Omul este un ucenic, durerea este învăţătorul său”, el i se adresează lui Victor Hugo, părintele romantismului, pe care și-l asumă, implicit, ca mentor spiritual:

Domnului Victor Hugo

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nţelegem bine ce preţuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Şi plângem, şi cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama şi noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preţ e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerţi şi fugi de dânsul; când însă, cuminţiţi,

Ne întâlnim, surâdem, şi două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărţiţi,
Că sufletul nu-i veşnic şi „ieri” un „mâine”-nseamnă.

(traducere Lazăr Iliescu)

Drama ființei sortite neliniștii, dublată de aceea a poetului înzestrat cu o conștiință superioară a creației, de natură orfică, e exprimată cu o sinceritate nedisimulată, cu atât mai mult cu cât poetul se vede un homo duplex: „Când pasiunea îl domină pe om, raţiunea îl urmăreşte plângând, avertizându-l de pericol; dar îndată ce omul s-a oprit la vocea raţiunii, îndată ce şi-a spus: «e adevărat, sunt un nebun, încotro mă îndrept?», pasiunea urlă «şi eu, eu ce să fac, să mor?»”, va declara tranșant în Confesiunile unui copil al secolului  (La Confession d’un enfant du siècle), celebrul șău roman autobiografic, oferind cititorilor o expresie care avea să-i marcheze posteritatea. Genial prin structură, pasional prin temperament, dandy prin aparițiile publice, nelipsit din cercurile literare ale boemei pariziene, cel care se autointitulează Contes d’Espagne et d’Italie își găsește în Iubire începutul și sfârșitul: scriitoarea George Sand îl va învăța să trăiască și să moară trăind, oferindu-i imaginea Paradisului și a întunecatului Abis. Povestea lor îi va servi prozatoarei ca sursă de inspirație pentru romanul „Elle et Lui” (Ea și el), iar înflăcăratului Musset drept convingere că „Nimeni nu se cunoaşte cât timp n-a suferit. Este o lege aspră, dar supremă.”

După consumarea poveștii de iubire de la Veneția, îndrăgostitul îi scrie celei care avea să-l „trădeze” cu un nou iubit, medicul Pagello:

„Adio, copilul meu – mă gândesc că tu vei rămâne aici. Oricare ar fi ura ta sau indiferență ta pentru mine, dacă sărutul de adio pe care ți l-am dat azi e ultimul din viața mea, trebuie că tu să știi că la primul pas pe care l-am făcut cu gândul că te-am pierdut pentru totdeauna, am simțit că am meritat să te pierd și că nimic nu-i prea tare pentru mine. Dacă te interesează puțin să știi dacă amintirea ta mi-a rămas sau nu, pe mine mă interesează, azi, ca spectrul tău să se șteargă și să se îndepărteze din față mea, să-ți spun că nimic impur nu va rămâne în urma vieții mele pe unde ai trecut tu, și că acela care n-a știut să te cinstească când te posedă poată să mai vadă încă limpede printre lacrimile lui și să te onoreze in inima lui, acolo unde imaginea ta nu va muri niciodată. Adio, copilul meu!”

Semn că „Uitarea este vechiul leac pentru mizeria umană.”

tumblr.com

Imagine din filmul ”Copiii secolului” (1999). George Sand (Juliette Binoche) și poetul Alfred de Musset (Benoît Magimel).

Etern nevindecat însă, Musset, ajuns celebru prin poemele din ciclul ”Nopților” care definitivează notele ferme ale unui lirism profund romantic, de o suavitate inegalabilă, va sfârși autodevorându-se, pradă nefericirii, într-o viață dezechilibrată, refugiindu-se din realitatea care îi oferea o mare deziluzie. Un singur lucru își va mai dori: să se întoarcă la matricea tuturor lucrurilor simple, în liniștea naturii, acolo unde se va putea regăsi cu adevărat, după atâta zbucium:

Autoepitaf

În groapa-n care voi dormi-n cărare,

Vreau să-mi sădiţi o salcie plângătoare.

Chiar pentru viaţa ce s-a scurs nătângă,

Ea nu va conteni ca să mă plângă,

Şi, fiindcă are frunza mică, rară,

Îmi voi simţi ţărâna mai… uşoară!   

 

Timpul lui Alfred de Musset e niciodată, pentru că acolo unde nu e vremelnicie, nu e nici suferință:

Niciodată

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea, 
Când tu, – ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!
Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea
Azurul melancolic al bolții înstelată.

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea , 
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine, 
Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;
Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire, 
La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin.

Lecția cea mai importantă:

„Viaţa este un trandafir la care fiecare petală este o iluzie, iar fiecare spin o realitate.”

https://www.imdb.com/title/tt0177746/videoplayer/vi26607897?ref_=tt_ov_vi

Citiți și Romain Gary – Ai toată viața înainte…