Alexandru Macedonski a fost excentric până la capăt. După ce s-a declarat împotriva tuturor canoanelor și a celor care le susțineau, împotriva celor mai importanți „capi ai literaturii” din vremea lui, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, a susținut în câteva prelegeri faptul că omul are puterea de a învinge moartea, concepție bazată pe idei paranormale și calcule astrologice, după tentative de a inventa „lucruri trăznite” (stingătorul de coşuri şi hârtia tratată cu nacru), și-a ridicat palat cu blazon, a călătorit de la Bucureşti la Braşov într-o singură zi, cu bicicleta, a cunoscut culmile și decăderea, a avut murit într-o conjunctură demnă de un spirit boem, așa cum fusese toată viața. La 66 de ani, pe 24 noiembrie, ora 16.30, aflat pe patul de suferinţă, a cerut să i se aducă parfum de roze.
Scena morţii lui poetului „Nopților” și al rondelurilor, dar și al surprinzătorului poem în proză Thalassa, a fost descrisă de Adrian Mariano, criticul român cunoscut ca biograf al lui Macedonski, în cartea apărută în 1966:
„Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitaţie, şi un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune… Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze… roze…» Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie…» spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic“.
Desigur că toți acei care îi citiseră opera s-au reîntors, în acea noapte înghețată, la celebrul poem în care el însuși își imaginase sfârșitul, acoperit de parfumul și dulcea povară a florilor pe care le idolatrizase dintotdeauna. Nu surprinde cu nimic tonul satiric cu care înfierează, din cadrul alaiului mortuar, figurile cu care avusese de furcă mereu, din cauza orgoliului său nemăsurat și al spiritului de frondă care l-a consacrat între contemporani, reacția literaților de care se consideră, pe catafalc fiind, oripilat dată fiind ipocrizia care străbate discursurile lor, întreb spectacolul carnavalesc al existenței în care și-a pierdut cele mai frumoase iluzii.
Macedonski, cel mai arțăgos poet (click pe albastru)
Ceea ce impresionează cu adevărat este acel șir de interogații care așază sub lupă condiția umană însăși, supusă nestatorniciei și falselor valori, deasupra cărora tronează Banul, ca un rege al tuturor, avuți sau faliți. Cu toate că îl înfierase pe Eminescu în celebra epigramă care i-a adus cele mai mari necazuri în lumea literară, culminând cu excluderea din cercurile de cunoscuți, Macedonski are câteva acorduri din marele nostru poet, în momentul în care, reevaluându-și traseul existențial printre contemporani, se întreabă retoric în ce măsură trecerea sa prin lume a avut vreo însemnătate pentru ceilalți: Dar ce-am fost oare-n lume? Și, întocmai ca și marele său confrate, ajunge la concluzia amară că, într-o lume prost făcută, departe deloc de cea actuală, soarta poetului e pecetluită: în iureșul mulțumii, numele său rămâne preț de o oră sau două, atât cât ia convoiului mortuar să străbată orașul, apoi e îngropat odată cu rămășițele lui pământene.
Noaptea de noiembrie
Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu fața uscățivă…
Călări intrau în treapăt și doi sau trei ostași;…
Veneau la urmă popii, ca buturii de grași,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâițe,
Vin fete-nchiriate să-mi țină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe…
Pomană când se face, se află și calici!
Dar muzica e gata și popii s-află gata,
Și toți vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaș și general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Și pare c-o să fie și lume să le-asculte…
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera–.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Și muzele vor plânge, rămase-n văduvire.”
Parada, cum se vede, e bine întocmită…
Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,
Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete…
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă…
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul și trocarul?…
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte și mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morților palat?
Coșciugul meu în fine e dat în jos pe scară…
O muzică-l primește cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbușit
Al scumpelor ființe ce-n lume m-au iubit.
În negru, și în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânșii apare leșinată,
Pe când pornește dricul ș-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Și ce?… E cu putință?… Paradă și onoare
Pe când aveam speranța să mor într-un spital?
Și ce?… Se plânge încă acela care moare
Și nu mai este viața un comic carnaval?
Și ce?… N-au să mă ducă pe masa de disecții?
Și ce?… N-au să-mi împartă cadavrul meu în secții,
Și n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi și de-afecții,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?… Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalțe trecând pe harpa mea?…
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?… Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?…
Și fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură –
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?…
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă și suma lor mai grea?
Cântat-am, la ocazii, așa precum se cântă,
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Și-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n țară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâția! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?…
Sau poate am prieteni la Bănci naționale,
Și popii-nfățișează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste… Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniți
Avuți dacă se află sunt numai prin simțire,
Și mor deopotrivă de plânși și de iubiți.
Parada însă trece pe Podul Mogoșoaie
Și-ncepe ca să pice o burniță de ploaie…
Dau fuga trecătorii… efectul e stricat
Și mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape orașul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când își beau în tihnă știutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?…
Pe loc ce li se spune de mine, — își urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează
Câștigul!… — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
