Gaiţele

Sau una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească. Alexandru Kiriţescu este sinonim în conştiinţa publicului românesc cu comedia Gaiţele, confundându-se cu ea până la ignorarea a tot ceea ce a scris în rest.

Această piesă face parte din trilogia sa ”burgheză” care cuprinde comedia ”Marcel şi Marcel” sau ”Anişoara şi ispita” (1923), „Florentina” (1925) şi ”Cuibul de viespi”, cum s-a intitulat inițial, în 1930, comedia ”Gaiţele”, jucată prima dată la Craiova – locul în care s-a desfăşurat acţiunea – de trupa ”Bulandra”.

Alexandru Kirițescu

Alexandru Kiriţescu (n. 28 martie 1888, Piteşti – d. 9 aprilie 1961, București)

A debutat în 1914, la doar 22 de ani, cu piesa „Învinşii” şi a colaborat cu publicaţiile vremii: ”Rampa”, ”Adevărul”, ”Cuvântul”, ”Gazeta”. Pe atunci se părea că fratele lui, Nicolae Kirițescu, are mai mult succes, ca scriitor de spectacole de revistă.

Tânărul dramaturg urmează cursurile facultății de drept din Universitatea bucureșteană, ajungând inspector la Teatrul Național. Pe lângă articolele din reviste, legate de teatru, Alexandru Kirițescu publică și piese, dintre care trei sunt reunite într-o așa numită ”trilogie a renașterii” (”Borgia”, ”Nuntă la Perugia” și ”Michelangelo Buonaroti”).

În 1943 a scris o piesa ”Dictatorul”, care ironizează regimul antonescian.

După 1945 scrie mai puțin teatru, preferând rolul de îndrumător al tinerilor dramaturgi. Este membru al comitetului de lectură al Teatrului Național, având sarcina de a propune piese pentru a fi montate pe prima scenă a țării.

În 1956 apare prima culegere de piese a autorului, încununată cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române. Kiriţescu a publicat, de asemenea, traduceri din Molière, Gogol, Lev Tolstoi.

Cum am ajuns să scriu această piesă

foto sursa

Iată cum răspundea în 1953, însuşi autorul, la întrebarea legată de ”nașterea” Gaițelor:

”Cum am ajuns să scriu această piesă?- Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit, cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune.

Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.”