Alberto Moravia, fotografie de Alfred Eisenstaedt

După mine, se pot numi privilegiați acei oameni care, fie din punct de vedere creativ, fie din cel al cunoașterii, își găsesc afinități cu arta. Spun asta deoarece, trăind o viață plină de dificultăți de tot felul, mă consider la final un privilegiat pentru faptul că sunt artist, spune Alberto Moravia (28 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1990), unul dintre cei mai importanți prozatori italieni ai veacului trecut. Se vede că spiritul solar al Italiei și-a spus și de data aceasta cuvântul, indicându-i, în situațiile de răscruce ale vieții (cei cinci ani de spitalizare, imobilizat din cauza unei răzvrătite tuberculoze osoase, atmosfera degradantă a fascismului), calea de salvare cea mai sigură și cea mai productivă: scrisul, în care să-și proiecteze întregul arsenal de sentimente, atitudini, credințe, întreaga nefericire a unei existențe trăite ca o continuă ardere.

Sensibilitatea sa exacerbată îl face să găsească în existențialism forma cea mai potrivită de expresie, dublată de perspectiva freudiană asupra complicatei vieți psihice a individului, cu atât mai mult cu cât iubirea, în variațiile ei nenumărate, îi stârnește mereu interesul și îi provoacă impulsurile creatoare.

Moravia e un fin analist, iar faptul că se concentrează asupra ființelor feminine îi conferă o finețe extraordinară a analizei, pe care o toarnă într-o frază cu tonalități catifelate, muzicale, plăcute sufletului. Nuanțele sufletești pe care le scoate la iveală sunt însă departe de a fi cele înălțătoare, pentru că scriitorul n-a descoperit el însuși acea iubire care să-l transfigureze…

Prozele lui poartă titluri sugestive: Îndrăgostitul nefericitMascaradaIndiferențiiPlictiseala, Amorul conjugal, până și romanele care i-au fost ecranizate – printre care Disprețul sau La Ciociara cunoscut și ca Două femei, regizat de Vittorio de Sica în 1961, care a avut un mare succes (este și un film datorită căruia Sophia Loren a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță a anului respectiv), surprind cazuri dramatice de eșecuri existențiale generate de imposibilitatea oamenilor de a se dărui sincer și devotat semenilor, chiar dacă sunt capabili, în final, să regăsească puterea de a lua viața de la capăt… Peste toate incongruențele vieții de cuplu se adaugă, la Alberto Moravia, o atmosferă socială și politică instabilă, neprietenoasă, care amplifică sentimentul fragilității umane în fața propriului destin.

pinterest.com

Sophia Loren, în La ciociara, filmul din 1960, în regia lui Vittorio De Sica

Cu cât eşti mai fericit, cu atât dai mai puţină atenţie fericirii, spune scriitorul, pentru care viața e o curgere continuă de fluctuante dispoziții sufletești, care duc, în final, la o concluzie amară: Viaţa e alcătuită din obişnuinţe; până şi cinstea nu e decât o obisnuinţă; din momentul însă în care obişnuinţele ni se schimbă, viaţa devine un infern, iar noi nişte diavoli dezlănţuiţi, fără respect nici faţă de noi, nici faţă de ceilalţi… La sfârșitul lecturii, deducem, dincolo de sensurile de suprafață ale istorisirii, că suntem angrenați în dinamica turbulentă a vieții cu un scop pe care suntem datori să-l identificăm și să-l conștientizăm, iar toate acțiunile noastre vor trebui astfel gândite încât să-i servească, ineluctabil: depășirea propriei condiții prin puterea de a merge înainte!

Un fragment din Indiferenții, în traducerea Etei Boeriu, e un exemplu revelator pentru modul în care se construiește viziunea artistică moraviană…

Leo schiţă un gest care voia să spună: „Şi ce pot face eu?”; apoi se răsturnă din nou pe divan şi-şi încrucişă picioarele.

– Fă ca mine, zise cu indiferenţă; când văd că se apropie furtuna, nu mai scot un cuvânt… Pe urmă totul trece şi gata, s-a isprăvit.

– S-a isprăvit pentru tine, se auzi glasul scăzut al Carlei.

Cuvintele bărbatului păreau că redeşteaptă în ea o furie veche şi oarbă; pentru tine… dar pentru noi… pentru mine, izbucni cu buze tremurânde şi ochi dilataţi de furie, împlântându-şi degetul în piept; pentru mine, care trăiesc cu ea, nu se mai isprăveşte niciodată… O clipă de tăcere.

– Dacă ai şti, continuă cu acelaşi glas scăzut, în care resentimentul sublinia cuvintele şi le împrumuta un accent ciudat, aproape străin, cât de apăsătoare e viaţa asta, cât de mizerabilă şi meschină, dacă ai şti ce înseamnă să asişti zi de zi, zi de zi…!

De jos, din umbra care învăluia cealaltă parte a salonului, unda moartă a resentimentului se mişcă, alunecă pe lângă pieptul fetei, dispărând, neagră, fără spumă; Carla rămase cu ochii larg deschişi, cu răsuflarea tăiată; valul acela de ură o amuţise. Se priviră: „Drace” – gândea Leo, uluit de atâta violenţă – „e lucru serios…” Se aplecă, îşi scoase tabachera:

– O ţigară, propuse cu simpatie. Carla primi, aprinse ţigara şi într-un nor de fum se mai apropie de el cu un pas.

– Şi va să zică, o întrebă el, privind-o de jos în sus, ţi-a ajuns cuţitul la os?

O văzu încuviinţând cu capul, puţin cam încurcată de tonul confidenţial pe care îl lua discuţia.

– Ei bine, adăugă, ştii ce face omul când nu mai poate suporta o anumită situaţie. Caută o ieşire.

– Asta o să şi fac până la urmă, zise Carla cu o hotărâre oarecum teatrală, dar avea impresia că joacă un rol fals şi ridicol… el să fie bărbatul către care o ducea de la sine povârnişul exasperării pe care luneca? Se uită la el: nu era nici mai bine, nici mai puţin bine decât atâţia alţii, poate chiar mai bine, da, fără îndoială, dar cu o anumită fatalitate în plus, fatalitatea care aşteptase vreme de zece ani ca ea să se dezvolte şi să crească pentru ca acum, tocmai în seara aceea şi în salonul acela întunecat, să vină să-i întindă o cursă.

– Schimbă-ţi viaţa, zise Leo, vino să stai cu mine.

Ea dădu din cap:

– Eşti nebun…

– Ba deloc!…

Lecția de viață:

Viaţa e alcătuită din obişnuinţe; până şi cinstea nu e decât o obisnuinţă; din momentul însă în care obişnuinţele ni se schimbă, viaţa devine un infern, iar noi nişte diavoli dezlănţuiţi, fără respect nici faţă de noi, nici faţă de ceilalţi.”