Albert Camus: ”Nu sunt filozof…”

Adevărul despre Camus stă exact în spusele lui: 

„Nu sunt filozof, pentru că nu cred suficient în rațiune pentru a crede într-un sistem. Ceea ce mă interesează este să știu cum trebuie să ne comportăm și, mai precis, cum să ne comportăm atunci când nu credem în Dumnezeu sau în rațiune…

Nu sunt existențialist, deși, desigur, criticii sunt obligați să facă categorii. Primele mele impresii filozofice le-am primit de la greci, nu din Germania secolului al XIX-lea, a cărei filozofie stă la baza existențialismului francez de astăzi.

Nu sunt sigur că sunt un intelectual.

Și în rest, susțin aripa stângă în ciuda mea și în ciuda ei înseși.”

(Olivier Todd, „Albert Camus: A Life”)

„Adevărata generozitate față de viitor stă în a oferi totul prezentului”

Șase ani înainte de a deveni a doua cea mai tânără persoană care a primit premiul Nobel, Camus la 38 de ani scria:

Ce este un rebel? Un om* care spune nu dar al cărui refuz nu implică o renunțare. El este de asemenea un om care spune da din momentul în care face primul său gest de revoltă.

 Revolta nu poate exista fără sentimentul că, undeva si într-un anume fel , cineva are dreptate…Rebelul…spune da și nu simultan…În orice act de revoltă, revoltatul trăiește un sentiment de scârbă la încălcarea drepturilor sale și o completă și spontană loialitate față de anumite aspecte ale sale însuși.

* Nu vă lăsați îndepărtați sau distrași de la luciditatea întelepciunii lui Camus căci este o însușire a timpului său.

Aproape douăzeci de ani după afirmația sa: ” nu există dragoste de viață fără disperare de viață”, Camus adaugă:

Disperarea, ca și absurdul, are păreri și dorințe despre totul în general și despre nimic în particular. Liniștea exprimă această atitudine foarte bine. Dar din momentul în care rebelul își găsește vocea – chiar dacă spune doar „nu” –  el începe să dorească și să judece…Nu orice valoare conduce la revoltă  dar orice act de revoltă invocă tacit o valoare…Conștientizarea, oricât de confuză ar fi, se dezvoltă din orice act de revoltă: brusca, orbitoarea percepție că există ceva în om cu care el se poate identifica, chiar si numai pentru un moment.

[…]

De ce să te revolți dacă nu există nimic permanent în tine însuți care merită păstrat?

Și totuși adevărata revoltă, argumentează Camus, este un act motivat de grija pentru binele comun decât de interesul personal.

Afirmația implicită în fiecare act de revoltă se extinde la ceva ce transcende individul până acolo unde îl retrage din presupusa sa singurătate și îi oferă un motiv pentru a  acționa.

[…]

Un act de revoltă nu este, esențial, un act egoist. Sigur, poate avea motive egoiste…Rebelul..cere respect pentru sine însuși, desigur, dat atâta timp cât se identifică pe sine cu o comunitate naturală.

[…]

Atunci când se revoltă, un om se identifică cu alți oameni și astfel se ridică deasupra sa însuși și din acest punct de vedere solidaritatea umană este metafizică.

Aruncând o privire asupra relației osmotice dintre construcție și descompunere, Camus adaugă:

Revolta, deși aparent negativă, din moment ce nu creează nimic, este profund pozitivă prin faptul că revelează acea parte din om care trebuie întotdeauna apărată.

Deși acest eseu este o expresie deosebit de entuziastă și hotărâtă a misiunii sale de o viață de a învinge nihilismul, Camus folosește scrierile lui Nietzsche – care se autoproclamase  „primul nihilist perfect al Europei” – ca pe o trambulină pentru explorarea potențialului constructiv al revoltei. El scrie:

Pentru că mintea sa era liberă, Nietzsche știa că libertatea de gândire nu este o stare de confort ci o realizare la care se aspiră și care se obține după o luptă epuizantă îndelungată. El știa că în dorința de a se considera deasupra legii, există un mare risc de a se găsi dedesubtul acesteia.De aceea el a înțeles că doar mintea își găsește adevărata emancipare în acceptarea de noi obligații. Esența descoperirii sale constă în afirmarea faptului că dacă legea eternă nu este libertate, absența legii este cu atât mai puțin.

[…]

Suma totală a fiecărei posibilități nu este egală cu libertatea…Haosul este de asemenea o formă de captivitate.. Libertatea există doar într-o lume în care ceea ce este posibil este definit în același timp cu ceea ce nu este posibil. Fără lege nu există libertate.

Construind pe ideile lui Nietzsche despre linia fină de demarcație dintre revolta constructivă și cea distructivă – idei pe care Camus le vede ca „născute din abundența și plinătatea spiritului” –  el rezumă această orientare a gândirii:

Trebuie acceptat inacceptabilul și rezistat în fața insuportabilului… Din disperarea absolută va izvorî bucurie infinită, din oarbă sclavie, libertate neînlănțuită. A fi liber este, efectiv, a anula sfârșitul . Inocența schimbării fără încetare  a lucrurilor, de îndată ce cineva o acceptă, reprezintă libertatea maximă. Mintea liberă acceptă de bunăvoie ceea ce este necesar. Cel mai profund concept a lui Nietzsche este că necesitatea fenomenului dacă este absolut, fără fisuri, nu implică nici un fel de constrângeri. Totala acceptare a necesității totale este paradoxală sa definiție a libertății. Întrebarea „liber de ce ?” este astfel înlocuită cu „liber pentru ce?” Libertatea coincide cu eroismul. Este ascetismul marelui om, „arcul întins până la limită.”

Într-un pasaj de o remarcabilă rezonanță azi, când ne confruntăm cu un val de violență atât de ciudat detașat de orice ne-a învățat trecutul – acele nenumărate lecții sângeroase deși statornic, violența este întotdeauna fără victorie – Camus definește singurul rol adecvat al istoriei:

Istoria …este doar o ocazie care fructificată de către un rebel vigilent.

„Obsesie pentru recoltă și indiferență față de istorie.” scrie admirabil René Char, “sunt cele doua extremități ale arcului meu.” Dacă durata istoriei nu este sinonimă cu durata recoltei, atunci istoria, într-adevăr, nu este mai mult decât o crudă și trecătoare umbră în care omul nu are nici un rol.Cel care se dedică acestei istorii, se dedică nimicului și la rândul lui, este nimic. Dar cel care se dedică pe durata vieții sale, casei pe care o construiește, demnității umanității, se dedică pământului și culege recolta care este semănată și care susține lumea din nou și din nou. 

Cu mai mult de jumătate de secol înainte de procesul electrizant al lui Rebecca Solnit despre diferența vitală dintre optimismul orb si speranță ca act de revoltă, Camus scrie:

Cuvintele care reverberează pentru noi la granița acestei lungi aventuri de revoltă nu sunt formule pentru optimism, de care nu avem nici o trebuință la extremitățile nefericirii noastre, ci cuvinte de curaj și inteligență care, pe malurile eternelor mări, au chiar calitățile de virtute.

Nicio formă de înțelepciune nu poate pretinde azi că dă mai mult. Revolta combate neobosită răul, din care nu poate să rezulte decât un nou impuls. Omul poate stăpâni în sine însuși tot ce ar trebui stăpânit. El ar trebui să corecteze în creație tot ce poate fi corectat. Și după ce ar face asta, tot ar muri pe nedrept copii, chiar într-o societate perfectă. Chiar și cu cel mai mare efort, omul nu poate decât să-și propună să micșoreze aritmetic suferințele lumii. Dar nedreptatea și suferința lumii vor rămâne și, oricât de limitate ar fi, ele nu vor înceta să fie o crimă. Strigătul lui Dimitri Karamazov: „De ce ?’ , va continua să se audă; arta și revolta vor muri doar odată cu ultimul om.

[…]

Apoi înțelegem că revolta nu poate exista fără a o ciudată formă de dragoste. Cei care nu își găsesc pacea în Dumnezeu sau în istorie sunt condamnați să trăiască pentru cei care, ca și ei, nu pot trăi: de fapt, pentru cei umiliți. Cea mai pură formă de mișcare de revoltă este astfel încoronată de strigătul din inimă a lui Karamazov: dacă nu sunt toți salvați, ce sens are salvarea unuia singur?

Din această întelegere a revoltei ca salvare a tuturor, s-au născut cele mai curajoase acte de solidaritate. Este reamintit acela a lui Simone Weil pe care Camus a apreciat-o  ca ” singurul mare spirit al timpurilor noastre”  și care, pe când zăcea pe moarte, bolnavă de tuberculoză, a sfidat recomandările doctorilor refuzând să mănânce mai mult decât rația acordată compatrioților ei în Franța ocupată de naziști.Invocând astfel de eroi,  Camus scrie:

Această nebună generozitate este generozitatea revoltei care fără ezitare oferă forța dragostei sale și fără nici un moment de ezitare refuză nedreptatea. Meritul său constă în a nu face nici un calcul, împărțind tot ce are, vieții și oamenilor. Astfel este risipitoare cu darurile sale față de oamenii ce vor veni. Adevărata generozitate față de viitor constă în a oferi totul prezentului.

[…]

Revolta dovedește în felul acesta că este chiar mișcarea vieții și că nu poate fi negată fără a renunța la viață. Izbucnirea sa cea mai pură, cu fiecare ocazie, dă naștere existenței. Astfel este dragoste și fecunditate sau nu este nimic. La capătul acestui tunel de întuneric este, cu toate acestea, inevitabil, o lumină, pe care deja o divinizăm și pentru care trebui doar să luptăm pentru a-i asigura venirea. Noi toți, printre ruine, pregătim o renaștere dincolo de limitele nihilismului. Dar puțini dintre noi o știu.

Cu un sentiment de adâncă amărăciune actual și azi, când Europa se luptă să întâmpine  refugiații lumii și familiile dezrădăcinate, la care se face referire atât de lipsit de generozitate, ca o „criză”, Camus adaugă:

În lumină, Pământul rămâne prima și ultima noastră dragoste. Frații noștri respiră sub același cer ca și noi; dreptatea este ceva viu. Acum se naște această stranie bucurie care ajută pe cineva să trăiască și să moară…Cu această bucurie, prin luptă îndelungată, vom reface sufletul acestor vremuri și o Europă care nu va exclude nimic.

Rebelul  este o lectură magnifică și profund actuală în ansamblul său. Completați-o cu scrierile lui Susan Sontag despre curaj și rezistență și cu cele ale lui Nietzsche  despre ceea ce înseamnă cu adevărat să fii un spirit liber, apoi recitiți-l pe Camus scriind despre tăria de caracter, fericire, nefericire și închisorile autocreate, despre arta conștientizării și emoționanta scrisoare de recunoștință pe care a trimis-o profesorului său din copilărie, la puțin timp după ce a câștigat premiul Nobel.