Cumpătarea este mama înțelepciunii.

Buna mea ne zicea, niciodată să nu vă ridicați sătui de la masă și tot ea ne spunea să nu facem sminteală în jurul nost’. Dacă am înțeles din prima că dacă nu te saturi cu mâncarea poate să-ți rămână loc și pentru desert, apoi faza cu sminteala am priceput-o greu și după mulți ani. Să nu faci sminteală, înseamnă să nu dai prilej nimănui să te perceapă greșit și în consecință să acționeze sub impulsul momentului, ca urmare a interpretării eronate a unui gest cât se poate de banal. Concret, ai grijă ce vorbești, cum gesticulezi, cum te îmbraci, fiindcă toate acestea lasă nu doar loc de interpretări ci și de acțiuni greșite, uneori chiar fatale. Asta nu înseamnă nicidecum îngrădirea libertății unui individ sau a modului lui de exprimare, nici vorbă! Asta înseamnă conștientizarea faptului că fără voia noastră, la un moment dat, ne putem afla într-o situație nu tocmai plăcută, pe care tocmai noi am creat-o. De unde și expresia din popor, capu’ face – capu’ trage sau mai pe direct, daca ea nu ridică coada, el nu pune botu’. Am ocazia să merg destul de des prin curtea școlii și deși iubesc să conduc mașina, zilnic merg și pe jos și astfel în ultima vreme mi-au picat ochii adesea, pe progeniturile noastre, fiindcă prin zonele aceste mă învârt, printre copii. Mereu mi-am dorit să fiu mamă de fată, dar așa m-a vrut Dumnezeu, să fiu o mamă amazoană, de băieți și astfel,  involuntar, mă uit după fete… În sensul cel mai pur. Mă uit cu jind la ele și admir fragilitatea, drăgălășenia, delicatețea și candoare lor.  Îmi amintesc de nepoțelele mele, care mici fiind, îmi ziceau, Moni, așa-i că ne dai nouă tocurile tale când creștem mari? Și nu ziceam din prima, da, fiindcă încă mult prea tânără pe-atunci, speram că poate voi avea și o fată cândva…

Îmi place să-mi imaginez cum aș fi împletit codițe și cum aș fi ales rochițe, pentru fetița mea și tot ce ține de perioada prunciei care trece ca o bătaie de pleoape, dar cam atât. Cam până la stadiul ăsta merg cu imaginația, fiindcă nu vreau să-mi închipui episoadele în care ne-am fi bătut pe haine și pe mergători, dacă Doamne ferește, cumva am fi avut amândouă aceleași măsuri. Nu mai zic nici de perioada în care nu mi-ar fi răspuns la telefoane, fiindcă ar fi vorbit cu iubi. Nu, nu… gata, stop! Mulțumesc, Universului pentru băieții mei! Când mai citiți zicala aia, ce-i al tău ți-e pus în frunte, credeți-o! Răsuflați ușurați  pentru tot ce nu aveți și uniți-vă mâinile în rugăciune a mulțumire, pentru tot ce aveți deja, dar nu realizați cum v-ar sta fără, în cazul în care le-ați pierde… Ce voiam să spun de fapt, este că, piticii din ziua de astăzi sunt majoritatea dintre ei mai mult decât pufoși, elegant vorbind. Mă refer la copilașii de vârstă școlară și preșcolară. Nu mai au fălcuțele acelea pe care aproape toți le-am avut, copii mici fiind, de care ne prindeau mătușile țuguindu-și buzele cum că ne-ar fi pupat de ne-ar fi mâncat, aka domnul Goe. Nu! Acum copilașii sunt aproape în întregime rotunzi. În curând se vor deplasa ca niște balonașe mergătoare pline cu apă, legănându-se de pe un picior pe altul, într-un efort vizibil de a-și păstra echilibrul. Atenție, părinți! Atenție la sminteala aceea de care pomeneam mai sus. „Un copil cuminte, crescut laolaltă cu unul smintit, poate la rândul lui înnebuni. Omul este atât de perfectibil şi coruptibil, încât poate deveni nebun din raţiune” – Georg Lichtenberg.

Dar dacă noi impunem limitele decenței din fragedă pruncie, dacă noi alegem frumosul în loc de chicios, dacă noi suntem definiți de bun simț prin limbaj, ținută, atitudine, iar copiii noștri văd asta la noi, în casele noastre, în cercul nostru de prieteni, orice element negativ din imediata lor apropiere nu va avea foarte mare succes să-i acapareze. Fiindcă ei se vor obișnui să discearnă între așa da și așa nu, observând bunele exemple în atmosfera armonioasă de-acasă. Dacă acasă comunicarea  are loc zilnic, șansele ca orice îndoială, nesiguranță sau curiozitate, să rămână la stadiul de dilemă, sunt foarte mici. Copiii după vârsta de șapte ani încep să mintă… dar ce, parcă noi n-am mințit ca ei? Tocmai că știm cum se face asta, avem grijă să-i facem conștienți că adevărul va câștiga mereu în fața minciunii.

Eu i-am spus așa, cândva, fiului meu, după ce a fost prins de mai multe ori mințind: Există minciuni mici, păcăleli și minciuni monștri. Minciunicile sau păcălelile ne fac să râdem, dar minciunile monstruase, uriașe, ne fac să plângem și, uneori nu ne putem opri din plânsul ăsta toată viața. Orice faptă ascunsă față de mama ta, de părinții tăi, este la început o minciunică-bebe, pe care o poți lua în brațe și poți fugi cu ea, o perioadă. După care, ea crește, devine tot mai vizibilă și din ce mai greoaie și mai apăsătoare și nu mai poți scăpa de ea, te cocoșează și te îngenunchează până te doboară la pământ. Părinții tăi nu vor putea să te apere mereu, fiindcă în povestea asta, adevărul este cel care deține puterea supremă, el este supereroul care va câștiga mereu bătălia cu minciuna. Când tu alegi să lași minciunica jos din brațe și să te iei de mână cu adevărul, te afli deja în echipa câștigătoare, iar eu mă pot lupta pentru tine cu orice minciuni monștri, fiindcă avem de partea noastră pe cel mai puternic aliat, adevărul. Minciuna îndepărtează oamenii frumoși și buni din viața ta, adevărul ți-i apropie! Îmi place să cred că i-a plăcut povestioara și trag nădejde că viitorul va demonstra că a și înțeles-o.

Domnișoarele care se pregătesc pentru admiterea la liceu, mi se pare numai mie, sau majoritatea dintre ele sunt mult prea mature pentru vârsta lor, elegant vorbind. Dincolo de transformările fizice, vizibile mai ales la cei foarte tineri, dar la care suntem supuși toți datorită alimentației și a altor elemente care fac parte integrală din viața noastră, tentația a tot ce este fals câștigă teren de la o zi la alta. Trist! Liceenele și studentele care mai au gene, sprâncene și unghii, au devenit o raritate. Adică au, da nu pe ale lor. Au în schimb tot felul de ticuri, mai ales unul enervant de a-și trage mereu nasul… Nu știu de ce încurajarea asta de a te exprima și de a fi unic și original este prost înțeleasă? Dar ce mă șochează cel mai mult este faptul că, majoritatea tinerilor de azi, provin din părinți “campioni și cu pedigree.” Altfel nu-mi explic cum de toate  terasele, de exemplu, la cea mai discretă apariție a soarelui,  sunt mereu pline de puștani, în toate momentele cheie din zi (brakfast, brunch, lunch, supper, dinner… whatever), îmbrăcați după ultima fiță, cu telefoanele cele mai smart existente pe piață, cu cash-ul sau cardul la ei, după preferințe. Am zis de terase, fiindcă de obicei se găsesc la drumul mare ( cine-a pus cârciuma-n drum… ), prin cluburi ajung foarte rar, dar pe jos mai circul și eu… Nu bat localurile și nici restaurantele că, unu, n-am timp și doi nici nu mi-aș permite să fac o frecvență din asta, plus că mie chiar îmi place să gătesc și o fac cu drag, mai ales dacă am și pentru cine. Deci nu pot să emit vreo părere clară despre cum activează stupurile de tineri în zona asta. Dar știu clar că nu dascălii sunt vinovați pentru asta, nici școala, ci noi, părinții, exclusiv! Rușinea nu mai reprezintă nimic astăzi, iar bunul simț, am mai spus-o, ar trebui trecut în CV!

  1. Sunt un om cu bun simț, nu aș pune niciodată pe nimeni într-o situație jenantă, nu aș face nimănui vreun rău gratuit și îmi pasă de semenii mei. Nu sunt un ignorant.
  2. Sunt un nesimțit, nu mi s-au predat respectul și nici bunele maniere acasă! Până devin autodidact, mai durează câțiva ani și nu vă pot promite nimic. Acum, ăsta sunt, un nesimțit!

Diferența dintre mine și alte mame de vârsta mea, adică jumătatea gradelor unui unghi drept, este că eu niciodată nu mi-am șantajat emoțional copiii și sper să am mintea la fel de întreagă să n-o fac nici în continuare. Mi-a plăcut ce a scris un bărbat pe contul său de facebook și anume că „femeia cea mai frumoasă nu trebuie să fie neapărat un manechin sau cea care atrage priviri, ci femeia care poate să fie o mamă fără să-ți piardă demnitatea.“ Să rămâi o femeie, o mamă demnă în orice circumstanțe, nu-i puțin lucru. Mă pot mândri cu asta și fără modestie, consider că dincolo de proprii copii, este cea mai mare realizare a mea.

Nu mi-am atins copiii niciodată altfel, decât cu puterea propriului exemplu, al faptelor și al cuvintelor explicate pe înțelesul lor, fără ascunzișuri. Nu sunt neapărat un exemplu de urmat, nici vorbă și nici nu-mi permit să spun așa da sau așa nu. Pot să spun doar din ce-am trăit eu pe pielea mea și din ce am simțit eu cu propriile tălpi trecând peste mai multe categorii de terenuri, de-a lungul vieții, cu câte un copil de mână. Nu am spus prea des nu-i voie, dimpotrivă, am spus că e voie orice, atâta timp cât știi ce se întâmplă după. Nu am spus nu știu, chiar dacă nu de puține ori așa a si fost, ci stai să caut. Nu am spus nu am, decât atunci când efectiv nu am avut și nu am spus n-am chef decât atunci când nu eram în cea mai bună formă, pentru că nu mă simțeam prea bine. Nu am spus, nu fuma, când eu fumam. Nu am răspuns cu de-aia, la ce nu aveam răspuns și nici ca să-mi arăt superioritatea. Nu mi-am pus copiii în situații penibile față de nimeni, am evitat să le fac observații de față cu prietenii, colegii lor, dar am avut discuții acasă. Copiii mei au plâns în timp ce le povesteam despre ce se întâmplă dacă… cu exemple și experiențe de viață, cât se poate de reale. Poate că am lovit folosind cuvintele mai apăsat, poate că am avut grijă să nu fim chiar ca și prietenii, ci să se cunoască totuși ierarhia.

Nu știu ce înseamnă să mergi în magazin cu copilul și să ți se tăvălească pe jos, fiindcă nu-i cumperi una sau alta. Nu știu ce înseamnă să vrei să pleci dintr-un loc de joacă, în care sunt mai mulți copii dar să nu poți pleca când situația impune asta, fiindcă copilul tău face crize de nervi și urlă de parcă i se taie vreo mână. Eu le ziceam, că urmează să plecăm în treizeci de minute, apoi că au mai rămas cincisprezece minute și cânt timpul expira, ne ridicam și plecam cu cântec înainte, marș! Nu știu cum este ca atunci când nu ai suficienți bani, să fii lovită de propriul copil pentru că el nu acceptă că nu-i poți cumpăra ce vrea el atunci, nu pentru că nu-ți permiți neapărat financiar ultimul model de lego, atâtea dulciuri câte vrea el sau alt telefon, ci pentru simplu fapt că nu consideri achiziția respectivă, potrivită momentului.

Am crezut mereu în puterea lui DA și NU, chiar dacă pentru alții însemnătatea lor este fix pe invers și am evitat să promit, să jur sau să înjur, cu  o singură excepție, când spun bancuri. Mi s-a spus adesea de către cei apropiați, că așa s-au născut copiii mei, copii buni. Nu știu ce să zic… m-aș abține dacă n-aș fi stat lângă ei non-stop, atâta vreme cât au fost dependenți de mine. I-am tratat mereu ca pe adulți, în măsura în care am putut și niciodată nu le-am vorbit folosind cuvinte pocite. Mi-a făcut și-mi face maximă plăcere să mă aflu în preajma lor. Am știut și să mă retrag când timpul desprinderii de fusta mamei, inevitabil s-a petrecut și nici nu m-am tăvălit la picioarele pruncului să-l împiedic să-și ia zborul. Aștept de fiecare dată returnarea lui, în vizită la cuib, ca pe o mare sărbătoare și nici nu-l bombardez cu mesaje pe rețelele de socializare. Nu e normal! Când mă caută insistent, știu că a făcut buba. Îmi desfac aripile larg, mi-l cuprind și mi-l țuc și povestim de la egal la egal, de fiecare dată,  dar numai când el simte asta. După care, așa pansat, pleacă iar spre alte provocări și tot așa. Apoi se poate întâmpla să mergem împreună prin cluburi și să facem și alte lucruri…

N-am avut nicio greutate să mă prostesc în anumite situații, să mă cobor la nivelul lor și nu exista  cântecel pe care să nu-l fi știut cânta împreună cu ei. Poate că și felul meu de a fi și-a pus amprenta. Posibil! Poate că și genele au fost generoase cu ei, din punctul acesta de vedere. Pot să spun că dacă ești atent la detalii, lucrurile pot fi ținute sub control. Copilașii nu-și cumpără singuri nici mâncare, nici dulciuri, nici haine și nici gadget-uri de ultimă generație, părinții fac asta. Părinții fac sugestiile în materie de ce haine se poartă, ce-i cool, ce-i mai deosebit, nu? Iar astfel, cutia Pandorei, odată deschisă, la vârsta la care degeaba ai bagheta magică dacă nu știi ce să faci cu ea, relele vin de peste to,t peste ei, tăvălug. Și atunci, chiar că ne rămâne doar speranța de pe fundul cutiei, că lăstarii noștri nu se vor transforma în niște monstruleți, care chiar și așa, mici fiind încă ar mai avea totuși candoare, dar în momentul în care acestea îi părăsește definitiv, ei chiar au toate șansele de a se transforma în monștrii grobieni. Nu permiteți asta!

Copilașii adoră să alerge pe-afară, mai ales dacă cineva îi și însoțește. Copilașii adoră să li se citească povești, adoră să fie întrebați despre cum le-a fost ziua, adoră să fie luați în seamă când propoziția lor începe cu să vezi mami, azi la grădiniță, sau azi la școală… Copilașii adoră să fie pupați, iubiți, drăgăliți de părinții lor și alintați. Copilașii adoră să fie vioi și săltăreți, nu vor să fie pufoși și taciturni. Copilașii își preferă părinții fericiți, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu bine dispuși, mereu acolo și mereu cu soluții pentru orice problemă mică sau mare, întâmpinată de ei la un moment dat. Avem grijă să nu le lipsească nimic, dar de iubire, se mai îngrijește cineva? Ne mai oprim s-o mai substituim cu lucruri în loc să fim prezenți? Am citit de curând undeva, că “pierderea virginității este ceva demult depășit, dar spuneți-mi, vă rog, când v-ați pierdut sensibilitatea?” Haideți să revenim la setările din fabricație, când toți am fost proiectați să fim iubire, mult bine ne-am face! Așa de aproape este iubirea, la distanță de un zâmbet, de o atingere de mână, de un ținut în brațe. Dați-le copiilor iubire mereu, fiindcă este tot ce au nevoie ca să crească sănătoși și armonioși și nu doar să crească ci să supraviețuiască la maturitate. Este nevoie de iubire, mereu! Fiți iubire!

Citiți și E bine să visăm…