Afinitatea timpului – Theea Todăriță
-1-
În sfârșit acel moment din zi în care termin orele, mă așez în pat, mă învelesc în propria pânză de idei și dau viață lumânării cu miros de scorțișoară care se află în hibernare. Gânduri versatile îmi asaltează mintea. Încep să îmi analizez sentimentele și să inițiez monologul adresat unui fost personaj principal din viața mea: de ce?, de ce mă minți? Minciuna mea e adevărul tău și minciuna ta e adevărul meu. Ne cunoaștem tainele ascunse după roșeața din obraji și bătăile cutremurătoare din piept. Mă pierd în ochii tăi. Mă scufund, mă afund, și nu mai ies.
Ține-mă acolo pentru totdeauna, leagă-mă de rădăcinile pe care le prinzi adânc în pământul ochilor mei căprui. Visele-mi sunt propriile somnifere. Dorm ca să te vad, să te simt și să trăiesc. Nu vrei să mă aduci aproape de sufletul tău, poate din frică, sau din inocență. Voi fi fantoma care a murit atunci când a auzit cuvântul prietenie, care va bântui involuntar și va fura toate gândurile neîmpărtășite la momentul potrivit. Voi fi fantasma care nu te va uita și care te va păstra în particulele mici, neînsemnate, care au mai rămas din sufletul ei pierdut. Te voi păstra în cutia poștală cu amintiri, în care primesc corespondența sentimentelor din trecut. Ți-am scris ce am simțit, am golit tot din mine și am turnat pe tastele pline de speranța că, scriind, voi înțelege mai bine. O să fiu mereu agățată de o bară de notificări, oricând vei avea nevoie. Lasă-mă să-ți fiu neantul din lumina orbitoare și simplă. Lasă-mă să-ți introduc necunoscutul. Te aștept în întunericul meu care îți blurează calea. Acesta va fi o operație pe corpul meu care va fi cusută de propria ta inimă. Nimic nu te va opri să ieși din anestezia iubirii mele. Vreau ca tu să fii hârtia, iar eu capsa, care se prinde atât de tare de tine, încât nu ți mai dă drumul. Vreau ca tu să fii un zid opac prin care nimeni să nu poată să treacă sau să vadă, iar eu să fiu fantasma care încalcă legile sentimentelor și care își croiește drum prin tine.
Vede tot, atinge tot, te simte. Îți simte fiecare particulă de praf care plutește și care strălucește de fiecare data când mă saluți. Pânzele de păianjen îți blochează confesiunile aproape uitate. Reținerea ta mă face să îmi pun la îndoială dorințele. Totul se inversează.
Creierul meu se oprește din bătut iar inima, din gândit.
Munții de frustrare sunt erodați, transformându-se ușor în dealuri, i-ul din fața lor a căzut de mult. Visez că mă înalț, dar cobor. Mă întâlnesc cu viața mea idealizată, aflându-mă în aceeași ipostază de muritor și o răstorn. Se topesc toate gândurile care s-au lipit de granița dintre lumea mea și cea reală. Simt că ne folosim unul pe celălalt. Dar pansamentele nu stau unele peste celelalte. Lipiciul tău nu aderă pe suprafața mea rănită. Unul o să cadă. Mă întreb care cedează primul. Care va vindeca și care va adânci?
-2-
Nu m-am învățat minte. Știam că nu trebuia să îmi fac speranțe. Inimile din mesaje erau orgoliile degetelor tale care simțeau nevoia de adrenalinăă. Voiau să facă sufletul să alerge în mintea altcuiva. A mea. Nu știu de ce ai început piesa mea de teatru ca protagonist și ai încheiat-o ajungând un figurant. O simplă piesă de decor. Ai învățat replicile pe de rost.
Toate complimentele și cuvintele care alunecau și se scurgeau înăuntrul meu prin ochi, s-au dus. Probabil le-ai aruncat în groapa amintirilor. Acolo s-au strâns toate trăirile. Sentimentele s-au născut în mine involuntar, iar acum încerc sa le avortez. Sunt propriul călău de gânduri. Nu sunt condamnată la închisoare, deja sunt blocată în propriul corp și este îndeajuns. Sunt predispusă la infestare. Dar tu, încă ai rămas pătruns. Iubirea parcă a trecut printr-o dramă adolescentină și s-a transformat într-un element indestructibil.
Încerc să te îngrop adânc în sertarul retinei pe care nu îl deschid prea des, ci doar atunci când ochii mei cer îmbăiere și mintea mea, o tristă tăcere. Confuzia sau inocența (nu le deosebesc) te respingeau. Totuși, le-ai învins. Îmi apari în minte. Am fost ca doi magneți indeciși. Ne respingeam, dar ne modificam poziția sentimentelor, și ne atrăgeam. Ne-am respins atât de mult, încât, într-un final, linia imaginară dintre noi s-a spart și nu am mai ajuns la tine. Te-am pierdut de tot. Ne-am blocat și la propriu, și la figurat. Fără tine, uit că sunt om.
Mă desprind cu greu de drogul gândurilor mele legate de iubire. Simt cum notele muzicale din jazz-ul profund pe care îl ascult se plimbă prin labirintul infinit al auzului. Îmi mângâi globul ocular cu pleoapele îngreunate, rimelul vrea să se elibereze prin lacrimi calde de plăcere. Mă uit absentă la ceasul care bate în ritmul basului gros, semănând cu vibrația inimii îngreunate de trăiri și sentimente. Venele ceasului se rotesc într-un mod bizar, dar nu realizez. Pupilele se învârt cu superficialitate, scanând camera. Particulele de praf își însușesc rolul de neuroni, iar lumina difuză a lumânării se mulează pe sinapsa lor. Armonia dintre muzică și timp s-a întrerupt. Ceasului i s-a oprit inima, abandonând ritmul.
foto arhiva personală
Mă ridic involuntar, controlată de păpușarul conștiinței. Iau în mână obiectul muritor și îl întorc pentru a-i înlocui sufletele consumate. Desfac plăcuța protectoare. Simt căldura cu care mesagerul timpului se deschide în fața mea. Mâinile mele inervează mușchii ceasului lipsit de viață. După ce scot ultima baterie, cânt la arcurile instabile. Într-o concordanță rar întâlnită, ultimul sunet crapă sticla ceasului. Acum șocul îmi controlează corpul, luând forma unei statui cu o expresie gânditoare care spune multe. Repet aceeași combinație de sunete. Sticla nu rezistă tentației, așa că decide să se sacrifice. Stau și mă interoghez, punându-mi la îndoială acțiunile. Încep să țes discursul de apărare pe un suflet complet dezbrăcat de scutul fragil, exact ca ceasul din mâna mea. Dar eu n-am arcurile palpabile pe care să le pun la locul lor, doar niște organe, unele pereche, altele, nu. Dacă le scot de la locul lor, nu voi mai fi eu, nu le voi mai putea pune la loc, fiindcă viața se va fi pierdut deja.
Bateriile mele organice nu se schimbă niciodată. Sunt supusă timpului și, totuși, atât de diferită de ceasul care îl măsoară: efemeră, dar de neînlocuit. Dacă nu pentru tine, atunci pentru altcineva care nu s-a ivit încă.
Proză scurtă semnată Theea Todăriță
Citește și Femeie din perla orientului
