”Adela”: Seducţia, ca şi iubirea, desfigurează şi trece.

Intelectual de vază, critic literar, scriitor și ziarist, Garabet Ibrăileanu s-a născut la 23 mai 1871, la Târgu Frumos. Tatăl, armean de origine, se numea Teodor Ibrăileanu, iar mama, Maria Marcovici, era fiica lui Andronie și a Varteniei Marcovici din Roman, descendenți, la rândul lor, ai unor vechi familii armenești din Moldova. Părinții, împreună cu copilul, se mută la Roman, în 1872, în casa Varteniei Marcovici. Garabet Ibrăileanu a absolvit liceul la Bârlad şi Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi.

A continuat în calitatea sa de secretar de redacţie al revistei ,,Viaţa Românească” tradiţia Societăţii „Junimea” şi a revistei ,,Convorbiri literare”, aducând în jurul publicaţiei, al cărei principal redactor prim era, pe cei mai importanţi scriitori ai epocii

A obţinut doctoratul în litere, în 1912, cu o teză intitulată „Opera literară a domnului Vlahuţă”. A fost, de asemenea, teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice, profesor de istoria literaturii române. A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936. La 12 martie, corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.

Ceea ce se ştie şi a rămas consemnat este că, între 1922 şi 1924, Garabet Ibrăileanu a avut la catedră, o asistentă pe nume Olga Tocilescu, licenţiată în Latină. Această tânără fusese căsătorită cu un ofiţer, imediat după terminarea facultăţii, dar mariajul s-a destrămat după doi ani. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani.

Cancanurile timpului: „D. Ibrăileanu se juca de-a amorul în faţa familiei (soţie şi fată mare), în faţa studenţilor (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) şi în faţa întregului oraş, cu supeuri la restaurant şi plimbări cu moscal la Copou„.

(Giorge Pascu, „Canibalismul francmasonilor de la Facultatea de Litere din Iaşi„, în ,,Revista Critică”, 1934).

Olga era „înaltă, zveltă, cu un profil de medalie, inteligentă şi cultă„.

E posibil ca Ibrăileanu, cel care scria: „de cele mai multe ori, n-o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti„, să fi găsit în asistenta sa întruparea unui ideal feminin.

Totuşi, soţia romancierului, Elena Ibrăileanu, intrigată şi neliniştită, a încercat să părăsească domiciliul conjugal. În cele din urmă, a înţeles că legătura spirituală dintre soţul ei şi Olga Tocilescu nu constituia un real pericol.

Între 1924 şi 1925, Ibrăileanu redactează o primă variantă a romanului „Adela„, pe care o citeşte doar apropiaţilor, colaboratorilor şi prietenilor literari. Astfel că volumul „Adela” a fost publicat în 1933, anul apariţiei celor mai frumoase romane de dragoste din literatura română.Din studiul istoricului şi criticului literar Al. Piru, cercetător exhaustiv al vieţii şi operei lui Ibrăileanu, aflăm că acesta a fost nevoit să schimbe numele iniţial al personajului său, care era cel al Olgăi Tocilescu, deoarece prenumele Olguţa fusese întrebuinţat şi de Ionel Teodoreanu.

Până la urmă, „Adela” a învins ca titlu şi roman de introspecţie, ca operă rară, scrisă cu fineţe şi profunzime.

Acțiunea începe in stațiunea Bălțătesti, unde doctorul Emil Codrescu o descoperă după trei ani, pe Adela, o femeie frumoasă, plina de farmec, pe care o cunoștea încă de când era copil,cu toate manifestările „drăgălase” ale vârstei infantile. Este surprins de faptul ca Adela s-a maturizat brusc, având în vedere că în cei trei ani s-a măritat și s-a despărțit. De la început bărbatul se comportă indecis, extrem de precaut și de ezitant în exprimarea sentimentelor.

Dragostea față de Adela apare neașteptat, dar doctorul încearcă să se convingă că este vorba doar de o simplă amiciție, care continua scenele plinede farmec și de candoare petrecute în copilăria fetei. O simplă plecare a Adelei la Mânăstirea Neamțu, la „Piatra”, are un efect teribil asupra protagonistului, pentru că timpul pare să treacă extrem de greu fără prezența Adelei.

Momentele petrecute alături de Adela sporesc nesiguranța doctorului în legătură cu posibilele sentimente, posibilele intenții ale fetei, care la randul ei este incapabilă să îsi stabilească poziția față de el.Cei doi reușesc să își împărtășească sentimentele, printr-o serie de gesturi, atingerea mâinilor, priviri, însă mult prea târziu, când Adela este nevoită să se mute, fapt ce determină instalarea regretului în sufletul ambilor îndrăgostiți.

La despărțire, ,,Am simțit ca o catastrofă oprirea trăsurii la poarta casei. Când ne-am despărțit, mâna îi era fierbinte, avea temperatura corpului ei întreg… Mi-a rămas în palmă impresia mâinii ei. (Impresie reală, ori halucinație tactilă?) Ca să n-o pierd, am ținut mâna închisă, am deschis poarta și ușa casei cu mâna stângă… În odaie mi-am pus palma pe buze, ca să aspir parfumul vieții ei. Și am făcut toate astea serios, metodic! Am ținut palma închisă pe gură, ca să nu pierd nimic din ipoteticul fluid al vieții ei!…”

,,Adela” este o poveste de iubire incandescentă, febrilă, între două fiinţe, pe care le despart 20 de ani. Doctorul Emil Codrescu, bărbat matur şi intelectual rasat, este îndrăgostit cu luciditate de frumoasa Adela. Această tânără, pe care o cunoaşte de când era o copilă, între timp, măritată şi despărţită, reapare în viaţa lui Codrescu, tulburându-l şi mistuindu-l. Trecutul statornicise între cei doi o relaţie clară, paternă, Adela fiind cândva o fetiţă încântătoare care îl trăgea de mustăţi şi îl lua martor la dramele păpuşilor ei. Emil fusese orfan, astfel că şi-a retrăit pentru o vreme copilăria, „pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize”.

Emil Codrescu este un erou romantic, torturat de iubirea neîmpărtăşită şi de obstacolul vârstei: „Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi, mai ales, libertatea mea. Sentimentul de teroare faţă de fiinţa care singură poate da şi lua viaţa. (…) Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există! (…) Mâine o să cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, o să simuleze, o să joace înclinarea de a consimţi la apelul tău pasionat şi mut. Cochetăriile ei sunt o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei tale. Dar generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate da şi ceea ce nu are: amorul„.

Cartea este înfăţişată ca „un fragment din jurnalul lui Emil Codrescu”. Un jurnal meditativ, asupra iubirii mistuitoare.

Obiectul (personajul feminin) este „oglinda” Subiectului (personajul masculin). Emil Codrescu remarcă diferenţa de vârstă care se interpune între el şi femeia dorită („Omul aproape cărunt şi fetiţa cu părul de aur…”; „… căci mă simţeam ridicol la gândul că fata asta mă priveşte ca pe un bărbat care suspină după ea şi poate gata să-i facă declaraţii, acum când, prin accentuarea contrastului cu dânsa, simţeam şi mai mult nepotrivirea anilor”).

Firul epic al cărtii este sărac, redus la plimbări, discuţii, priviri, aşteptări, cochetării, atingeri de mâini. Pasiunea lui este mută, iar instinctul ei, defensiv. Finalul, previzibil şi ireversibil: „M-am despărţit de dânsa c-un sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de triumf, de spaimă…„.

Singura soluţie care ar putea curma tortura celui îndrăgostit pare a fi renunţarea la iluzia paradisiacă. Dar această renunţare este pentru Codrescu dispariţia definitivă, în neant, a Adelei. Şi ea înţelege într-un târziu că e inutil să-i mai dea semne de viaţă adoratorului ei, care scrie în finalul romanului: „Am impresia că a murit. În odaia unde râdea Adela, acum e întuneric şi dezolare, şi geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmoră neagră„.

Critica de specialitate a fost de acord că „Adela” este cel mai bun roman de analiză, de introspecţie psihologică din literatura română.Câtă durere a scris în jurnalul său Emil Codrescu, probabil Adela nu va fi trăit niciodată. Câtă tulburare, atâta intuiţie. Seducţia, ca şi iubirea, desfigurează şi trece.

La Agapia