Adam și Eva. Întoarcerea către începuturi
Auzi torsul motorului cum se apropie pe aleea din fața casei lor cochete în timp ce lumina puternică a xenoanelor pătrundea prin ferestrele imense și lumina întregul living de parcă ar fi fost miezul zilei. O auzi cum coboară din mașină, activează alarma – bip bip – și se îndreaptă cu pașii ei cocheți – acel mers inconfundabil – spre intrare. O întâmpină în ușă, cu brațele larg deschise și o strânse puternic în brațe, în timp ce ea lăsă poșeta V, cu micile ei încrustații inconfundabile, să cadă în derivă pe podea.
– Ce bine e acasă… mi-a fost dor de tine! spuse ea cu o voce stinsă.
– Gata, totul e bine acum, ești acasă. Hai, scapă de hainele astea – oricât de sexy ai arăta în ele – pune-ți un halat și hai să bem ceva. Pare că ai nevoie.
– Îndată. Matei?
– E cu mama, mâine i-a promis că îl duce la mare.
– Ce bine. Suntem doar noi doi. Povestește-mi, cum a fost azi?
Dora, trebuie să rezistăm pentru copiii ăștia
– Oribil! Oamenii ăștia sunt de-a dreptul odioși. Mă și întreb de ce trebuie să îi suportăm, să le facem jocurile. De ce trebuie să ne prefacem? Azi cred că i-am întâlnit pe cei mai superficiali dintre toți. Am avut impresia că nu nici măcar nu m-ar fi salutat dacă nu aș fi purtat hainele astea și dacă nu aș fi coborât din bolidul ăla pe care îl urăsc din toți ficații, după cum știi. Sunt convins că înainte de a accepta întâlnirea, m-au profilat cu simț de răspundere și numai după ce s-au asigurat că și lenjeria intimă e de firmă au fost dispuși să îmi acorde un sfert de oră din timpul lor.
Dacă aș fi purtat un costum no name și aș fi condus o amărâtă de mașină nici nu m-ar fi primit. Când am intrat în sala de conferință, la etajul 35, m-a întâmpinat o jumătate de duzină de costume de mii de euro bucata asortate cu pantofi la fel de costisitori, asezonați cu tot atâtea ceasuri de brand. Pe masa de sticlă din încăpere se odihneau ostentativ 6 stilouri luxoase, MB, ce altceva. L-am scos și eu pe-al meu și l-am așezat pe masă firesc, împreuna cu agenda soră, ca să echilibrez puțin raportul de forțe.
– Și până la urmă au acceptat?
– Da, negocierea a fost dură, au cedat fix când îmi epuizasem ultimul as din mânecă. Am avut mare noroc. Am bătut palma și vor vira prima tranșă de bani îndată ce avocații termină de pregătit hârțogăraia. Asta înseamnă că vom avea suficiente fonduri pentru fundație. În sfârșit vom putea extinde căminul și vom putea lua în grijă încă zece copii. Și, dacă ne facem socotelile cum trebuie, vom putea pune pe picioare și programul de școlarizare. Dora, trebuie să rezistăm pentru copiii ăștia, noi suntem singura lor șansă. Iar ei sunt unica noastră bucurie veritabilă în lumea asta hidoasă.
– Așa este, iubitul meu, Matei al nostru și copiii merită fiecare secundă din toată șarada asta.
– La petrecerea ta cum a fost?
O paradă insuportabilă de rochii și poșete de lux
– Ca de obicei, o paradă insuportabilă de rochii și poșete de lux și ifosele unor femei a căror existență depinde de ultimul trend în fashion. N-am putut lega o singură conversație care să nu privească mărci de haine, pantofi sau mașini. Cred că pentru prima oară în viață am simțit că am citit prea multe cărți și fără folos pentru că nu am reușit să fac față discuțiilor de la petrecere. Devine o provocare din ce în ce mai mare, ascultă-mă. O să dau foc bibliotecii și o să-mi fac abonament la toate revistele de fashion. Altfel, o să mă fac de râs și în curând voi fi exclusă din aceste cercuri selecte. Și dacă se va întâmpla asta, ne putem lua adio de la planurile noastre mărețe. Căminul nu se poate susține fără fondurile lor.
O luă din nou în brațe și o strânse la piept cu toată forța, încercând să pătrundă dincolo de haine, de epidermă, să-i îmbrățișeze miezul ființei. O sărută diafan pe frunte și apoi pe buze. Un sărut atât de curat, de sincer, fără nicio urmă de erotism în el. Îi desfăcu încet fermoarul rochiei, lăsând-o să cadă pe podea, mângâind, în drumul ei către abis, pielea catifelată a Dorei.
– Mătasea asta îți vine bine, totuși…
O mică insulă de fericire și normalitate
Îi desfăcu apoi cu aceeași delicatețe sutienul dintr-o dantelă neagră superbă, dar fără să zăbovească, așa cum făcea în alte seri, asupra sânilor ei pe care îi găsea încă superbi. După ce îi dezgoli și muntele venusian, o lăsă și pe ea să-l ușureze de povara hainelor scumpe. Goi, se priviră preț de o secundă, fără sa se atingă, fără să se sărute, fără să își spună un cuvânt.
Stăteau nemișcați, în mijlocul livingului, înconjurați de atâtea obiecte scumpe, dar fără valoare, și tânjeau după o lume simplă și sinceră. Măcar se aveau unul pe celălalt, îl aveau pe Matei și pe cei șase copii orfani de care îngrijeau. O mică insulă de fericire și normalitate într-un ocean de ipocrizie și superficialitate.
În lumina domoală a lunii care-i privea curioasă prin ferestrele mari ale camerei, Laur îi cuprinse capul Dorei în palme și o sărută pe frunte încă o dată.
– Iubito, știi cât de mult îți ador trupul, dar în seara asta cred că avem amândoi nevoie de mai mult.
– Mi-ai citit gândurile, iubitul meu, răspunse Dora rotindu-se pe călcâie și întorcându-se cu spatele la el.
Mâine va fi mai bine, Dora, îți promit
Laur îi mângâie părul lung și negru, dibuind capătul a ceea ce părea a fi un soi de fermoar imens care pornea de undeva din creștetul capului și se oprea în dreptul ultimei vertebre a coloanei. Cu aceeași delicatețe cu care desfăcuse și fermoarul rochiei de mătase, începu să-l desfacă, dinte cu dinte, și pe cel care închidea la spate pielea albă a Dorei. Prin crăpătura ivită nu puteai distinge, cum te-ai fi așteptat, mușchi sau organe. Părea mai degrabă o oglindire a Căii Lactee. Dora părea că are sub epidermă întreg universul.
Se întoarse cu fața către Laur zâmbindu-i și făcându-i semn să se întoarcă și el cu spatele. Cu mișcări senine, Dora căută în părul soțului capătul unui fermoar identic cu al ei și repetă operațiunea, lăsând să se întrevadă sub pielea lui Laur o replică superbă a Căii Lactee. Aflați din nou față în față, își dezgoliră trupurile de epiderma care se odihnea și ea alături de haine pe podeaua livingului.
Dora și Laur erau acum două siluete translucide, în al căror contur puteai vedea strălucind planete, stele căzătoare și, în dreptul inimilor, doi sori ce luminau puternic. Cele două siluete se luară de mână și pășiră agale spre dormitor, Laur înainte, deschizând calea, iar Dora urmându-l îndeaproape. Se întinseră pe pat, unul lângă altul, cu cei doi sori strălucind îngemănați, privindu-se fără să vorbească.
La sfârșitul zilelor neîndurătoare, cum fusese aceasta, când lumea din jur era de nesuportat, își dezgoleau sufletele de tot ce le putea aminti de sângerările de peste zi, de povara prefăcătoriei pe care o aveau de dus în lumea asta nouă, hidoasă și insuportabil de superficială și rămâneau ei, goi, sinceri și fericiți.
– Mâine va fi mai bine, Dora, îți promit.
Citiți și „Bătaia e ruptă din… iad” de aceeași autoare.
Sunt o Femeie avocat care s-a trezit într-o zi în fața mașinii de scris împinsă o forță lăuntrică pe care n-aș ști să o aștern în cuvinte și care a trezit în mine o poftă nemărginită de a scrie. În timp, pofta s-a transformat într-o nevoie acută de a sta față în față cu mine, cu adevărul din miezul meu. De a-mi privi în ochi fricile, iubirile nerodite și demonii ascunși prin cotloane de frica luminii. De a mă scrie mai întâi pe mine, descompundu-mă, bucată cu bucată, operând și cosând plăgile sângerânde pentru ca apoi să mă pot reasambla într-un Eu vindecat. Așa s-a născut volumul de proză scurtă la care lucrez intens. Mocnește în capul pieptului și ideea unui roman de dragoste ceva mai neobișnuit. Am decis să las celor două proiecte șanse egale de izbândă și le-am promis că va vedea lumina tiparului cel care va pulsa mai puternic sub epidermă și îmi va ține muza aproape. Scrisul să-mi fie spovedanie și doctorie întru renaștere.
