25 februarie 2024 – trece în neființă criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu,
unul dintre aristocrații literaturii române contemporane, creator de direcție în critica literară românească. Cele mai frumoase cuvinte despre Eminescu, rostite în ultima vreme, după ani îndelungați de studiu, Domniei sale îi aparțin. Și această ultimă postare pe pagina de Facebook, prin care, indirect, își ia rămas-bun de la această lume, punând în lumină celebrele versuri eminesciene:
”PESTE VÂRFURI
Moartea, cumplita moarte (din care imaginația populară a făcut o bătrână hidoasă, îmbrăcată în negru − sau, în unele țări, în alb −, cu un craniu acoperit de glugă în loc de cap și cu o coasă în mână) nu are nimic înspăimântător în poezia lui Eminescu. Dimpotrivă. Poetul simte adeseori un dor de moarte, de feminitatea ei abstractă, care i-ar putea alina durerea de a trăi.
Acest dor de moarte nu trebuie confundat cu dorința prozaică a unor oameni loviți de soartă de a-și pune capăt zilelor pentru a se elibera de suferință. Eminescu își intensifică bucuria de a trăi, până când viața începe să doară, și, pentru ca experiența să fie completă, amestecă în viață și puțină moarte. Se poate vorbi de rafinament și chiar de o anumită perversitate în această paradoxală invocare a morții tocmai în momentele de revelare a sublimului vieții.
Exemplul ideal pentru modul neobișnuit cum își reprezintă poetul moartea este poezia Peste vârfuri. Din numai 16 cuvinte, câte numără prima strofă, este reconstituită frumusețea unei scene din spectacolul existenței:
„Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/
Melancolic cornul sună.”
De acest farmec al unei nopți de vară petrecute în pădure s-ar putea bucura multă lume dacă l-ar sesiza. Îl sesizează, pentru noi, Mihai Eminescu, decupând din realitate elementele care compun atmosfera de vrajă și aducându-le în raza atenției noastre:
Peste vârfuri trece lună… aceasta presupune un văzduh clar și un cer senin. Codru-și bate frunza lin (ce expresie plastică: își bate frunza lin!)… deci atmosfera este calmă, adie doar vântul ușor, aproape insesizabil. Dintre ramuri de arin melancolic sună cornul… se aude, putem presupune, un corn de vânătoare, al cărui sunet, oricum senin-tânguitor, este filtrat de frunzișul arinilor.
Și astfel, momentul se reconstituie, devine aievea, chiar și pentru un cititor lipsit de imaginație (dar nu și pentru unul care n-a mers niciodată într-o pădure sau nu s-a uitat la cer). Este un moment de comunicare fericită cu lumea, dus până la extaz, mai presus de care nu poate fi decât dorul de moarte.
Un efect estetic surprinzător are folosirea cuvântului „lună” în forma lui nearticulată. Dacă am face o anchetă pe această temă, am afla, fără îndoială, că, din o mie de oameni, o mie spun „Peste vârfuri trece luna”, nu „Peste vârfuri trece lună”. Eminescu nu este însă analizabil prin metode statistice. Trece lună înseamnă cu totul altceva decât trece luna. Lipsit de articolul hotărât, cuvântul lună nu mai este un astru identificabil pe firmament, ci o lumină misterioasă alunecătoare. Nu mai este un corp ceresc, ci un sentiment (de genul acelui extraordinar clar de inimă inventat de Nichita Stănescu).
Sunetul de corn, singurul care indică prezența unor oameni, se îndepărtează treptat, mărind trist-voluptuos sentimentul de singurătate:
„Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.”
Poezia are un final interogativ, care îi amplifică rezonanța în conștiința cititorului:
„Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodată?”
Alex Ștefănescu n-a fost favoritul lumii culturale, așa cum nu e niciun intelectual de mare clasă într-o societate în care valorile sunt răsturnate până la a nu mai fi recunoscute. În 2005, pentru o amplă Istorie a literaturii române contemporane (1941-2000), a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și… câteva aprecieri călduțe de la câțiva literați. Doar criticul Daniel Cristea Enache i-a fost aproape (de altfel, prin intermediul său s-a aflat despre decesul lui Alex Ștefănescu).
Alex Ștefănescu (pagina de Facebook)
N-am fost, nu sunt şi nu voi fi vreodată profesor universitar, deşi mi-am dorit să fiu, cu ardoare. Ori de câte ori vorbesc în faţa unei săli pline de tineri (şi fac asta frecvent, fiind invitat la diverse întâlniri cu studenţii, cu elevii, cu publicul în general) retrăiesc visul pierdut. Iar dacă cineva, necunoscând situaţia, mi se adresează cu apelativul „domnule profesor”, aproape că-mi dau lacrimile. (aici articolul)
Sperăm că posteritatea îi va fi (mai) recunoscătoare!
