„Despre natura realității”. Ce subiect extravagant! Iar când la discuție participă Rabindranath Tagore și Albert Einstein, nu poți decât să mulțumești Cerului că ți-a dat ochi să citești și minte să înțelegi.
Tagore l-a vizitat pe Einstein la reședința acestuia de la Caputh, localitate de lângă Berlin, în 14 iulie 1930. Dialogul a fost înregistrat și publicat apoi în revista Modern Review, în numărul din ianuarie 1931.
Iată conținutul ei:
TAGORE: Ai fost preocupat să vânezi cele două entități ancestrale – timpul și spațiul, cu mijloacele matematicii, în timp ce eu le vorbeam, în țara aceasta, despre lumea eternă a omului, universul realității.
EINSTEIN: Crezi în sacrul despărțit de lume?
TAGORE: Nu despărțit. Personalitatea infinită a omului înțelege universul. Nu există nimic să nu poată fi asimilat de către personalitatea umană, iar aceasta dovedește că adevărul universului este însuși adevărul ființei umane.
EINSTEIN:Există două concepții diferite în legătură cu natura universului – lumea văzută ca unitate dependentă față de umanitate, și cealaltă, a lumii ca într-adevăr independentă față de factorul uman.
TAGORE: Când universul nostru se află în armonie cu omul, ceea ce denumim „etern” noi îl recunoaștem ca adevăr și îl simțim ca frumusețe.
EINSTEIN: Asta e concepția pur omenească a universului.
TAGORE: Lumea este una a omului – iar percepția ei prin prisma științei aparține omului de știință. Așadar, lumea nu există în afara noastră; e o lume relativă, realitatea ei depinzând de conștiința noastră. Există un anumit tipar al rațiunii și al bucuriei care o adeverește, adică tiparul omului etern ale cărui experiențe devin posibile prin propriile noastre experiențe.
EINSTEIN: Aceasta este o realizare a entității umane.
TAGORE: Da, o entitate eternă. Noi trebuie să o materializăm prin emoțiile și acțiunile noastre. Noi dăm naștere omului suprem, care nu are nicio limită individuală, prin propriile noastre limitări. Știința e preocupată de ceea ce nu se limitează la indivizi; este lumea a adevărurilor care aparține umanului universal, impersonal. Religia realizează aceste adevăruri și le conectează nevoilor noastre cele mai profunde. Religia dă valoare adevărurilor, iar noi recunoaștem adevărul drept bine armonizându-ne cu el.
EINSTEIN: Atunci adevărul sau frumusețea nu există independent de ființa umană?
TAGORE: Nu, nu spun asta.
EINSTEIN: Dacă n-ar mai exista oameni, înseamnă că Apollo Belvedere și-ar pierde frumusețea?
TAGORE: Nu!
EINSTEIN: Sunt de acord cu această viziune asupra frumuseții, dar nu și în ceea ce privește adevărul!
TAGORE: De ce nu? Adevărul se obține tot prin intermediul oamenilor.
EINSTEIN: Nu pot demonstra că felul în care văd eu lucrurile este corect, dar asta e religia mea.
TAGORE: Frumusețea se află în idealul armoniei perfecte, care se află, la rândul lui, în ființa universală; adevărul este înțelegerea perfectă a minții universale. Noi, indivizii, o privim prin prisma propriilor greșeli și ezitări, a experienței acumulate, a conștiinței noastre iluminate. Cum altfel am putea cunoaște adevărul?
EINSTEIN: Nu pot demonstra, dar cred în argumentul pitagoreic care spune că adevărul există în afara ființelor umane. E legat de logica unei continuități.
TAGORE : Adevărul, care e una cu ființa universală, trebuie să fie esențial uman, altfel tot ceea ce noi ca indivizi concepem ca adevărat n-ar mai putea fi numit adevăr. Cel puțin acel adevăr descris de știință și care poate fi obținut pe calea logicii – cu alte cuvinte, printr-un organ al gândirii, specific omenesc. În filozofia indiană, există Brahman, adevărul absolut, care nu poate fi conceput ca distinct față de mintea individuală și nici descris în cuvinte, singura posibilitate de a fi perceput fiind prin dizolvarea individualului în infinitul lui. Adevărul acesta nu poate aparține științei. Natura acestui adevăr e superficială; adică ceea ce apare minții omenești ca adevăr, fiind prin urmare al omului, poate fi numit maya sau iluzie.
EINSTEIN: Nu este o iluzie a individului, ci a speciei.
TAGORE: Speciile aparțin și ele unei unități, care este umanitatea în sine.Așa că mintea întreagă percepe adevărul; gândirea indiană și cea europeană au o realizare în comun.
EINSTEIN: Cuvântul „specii” e folosit în limba germană pentru toate ființele umane; spre exemplu, inclusiv maimuțele sau broaștele îi aparțin. Problema este dacă adevărul există independent de conștiința noastră.
TAGORE: Ceea ce numim adevăr rezidă în armonia dintre aspectele subiective și cele obiective ale realității, ambele aparținând omului „superpersonal”.
EINSTEIN:Facem lucruri cu mintea noastră, chiar și în viața de zi cu zi, de care nu suntem responsabili. Mintea recunoaște realități din afara ei, independente de ea. De exemplu, chiar dacă nu e nimeni acasă, masa rămâne în același loc.
TAGORE: Da, rămâne în afara minții individuale, dar nu în afara celei universale. Masa este aceea perceptibilă printr-un anume fel de conștiință pe care o avem.
EINSTEIN: Dacă n-ar fi nimeni în casă, masa ar exista oricum, dar în concepția ta, acest lucru este nefiresc, pentru că noi nu putem explica asta, adică masa să existe acolo, independent de noi. Perspectiva noastră asupra existenței adevărului în afara umanității nu poate fi explicată sau demonstrată, dar este o credință pe care n-o poate ignora nimeni – nici măcar ființele primitive. Noi atribuim adevărului o obiectivitate superumană. Ne este indispensabilă – această realitate independentă de existența noastră, de mintea noastră – deși nu ne putem explica semnificația ei.
TAGORE: În orice caz, dacă ar exista vreun adevăr absolut fără legătură cu umanitatea, atunci pentru noi el ar fi absolut inexistent.
EINSTEIN: Asta înseamnă că sunt mai religios decât tine!
TAGORE: Religia mea se află în reintegrarea omul superpersonal, spiritul universal, în propria mea ființă individuală.
Traducere: Andra Tischer (sursa aici.)
Citiți și Rabindranath Tagore – iubirea este apogeul conștiinței.