Nu e îndejuns să refuzi concurența ca să fii scutit de ea.

Evident că am vrea să nu fim comparați și să nu avem de-a face cu judecăți de valoare la adresa unor chestiuni sensibile și personale.

Dar e imposibil.

Comparația este un instrument al gândirii și e inererentă într-un sistem cocurențial. Acest sistem nu este determinat social, ci biologic. Societatea îl poate, eventual, îmblânzi, prin normele și ideile de bună cuviință pe care le promovează.

Câți copii nu spun, la supărare: voi nu sunteți adevărații mei părinți! Și câți părinți nu spun: copilul lui Popescu e mai cuminte sau mai silitor!

Câți amanți nu își compară iubiții (iubitele) cu foștii sau cu ai prietenilor sau cu cei din vis.

Toți o facem, ar fi culmea ipocriziei să pretidem că e posibil să evităm chestiunea.

Ce e de făcut, ca să nu abuzăm emoțional, e să ne abținem de la comentarii, să nu împărtășim tot ce ne trece prin minte, să ne cenzurăm.

Sinceritatea este de cele mai multe ori egoistă și proastă. O cenzură există oricum. Sunt detestabile perorațiile amatorilor de sinceritate care invocă meritele onestității când vine vorba de a fi ”bully” și de a insulta și răni, în schimb n-au nici o problemă să treacă sub tăcere propriile lor puncte nevralgice, gânduri & fapte rușinoase, bube, mici mari murdării. Dacă e să fie sinceri atunci să o țină într-o spovedanie continuă. Dreptul de a ”compara” malițios și de a critica fără milă ar trebui să fie și auto-referențial. Să își facă și auto-”critica”.

Concurența există în mintea fiecăruia, dar lumea devine un loc irespirabil dacă nimeni nu își mai poate înfrâna pornirea de a exprima tot ce îi trece prin minte.

Autocenzura e o formă de cilivilizație. În linii mari ea e menită să reprime manifestarea dezamărgirii.

Slavă cerului, natura ne-a făcut imperfecți pe toți și comparațiile sunt dificile.

Dacă lui Gheorghiță îi plăcea de Marcela că avea forme pline și talie fină, în schimb îi găsea digrațioase crizele de personalitate, în vreme ce Mioara e fată bună, conciliantă, drăgăstoasă, dar are un corp mai puțin senzual și e cam plicticoasă.  Natura însăși ne salvează de tirania de a ne auto-flagela, regretând ce am pierdut sau nu putem avea și de a răni comparând.

De făcut o facem oricum, din reflex, dar ființele nu sunt ușor comparabile și, per total, nu există un profit clar.

Într-o relație câștigi ceva și pierzi altceva. Oamenii foarte frumoși sunt dificili și mândri, fermecători, dar mofturoși, greu le intri în grații și le trece repede. Oamenii mai puțin atrăgători compensează prin generozitate, atenție, răbdare, implicare, modestie. E greu de decis ce e de preferat. Frumusețea stârnește pasiuni și drame. Inteligența e blândă, senină, rezonabilă.Sigur că există și oameni frumoși, inteligenți și buni deopotrivă, dar și ei pot fi comparați cu alții mai înzestrați.

În plan subiectiv, comparațiile sunt chiar nedrepte, pentru că sunt femei care au, să zicem, un fetiș estetic legat de bărbații cu păr lung. După o anumită vârstă puțini se mai pot încadra. E nedrept, dar nimeni nu se poate forța să își anuleze o sursă de atracție, ea există, orice ar fi. Cum nu se pot unii apropia de grăsani (grăsane) nu se pot alții altele apropia de inși cu păr scurt sau chelioși. Comparația există, inevitabil, concurența la fel.

În relațiile de familie e cumva inevitabil reproșul. Exprimarea dezamăgirii prin raportare la un presupus ideal e inerentă.

Părinții și copiii nu ni-i alegem.

Dar în relațiile ne-impuse de soartă, dacă totuși ai făcut ”compromisul” de a forma un cuplu, să zicem, cu un partener ”neideal”, amărâtul nu are nici o vină că l-ai luat tălâmb, împiedicat sau chel… Nu ți l-a băgat partidul în casă. Comparația, în acest caz, este o răbufnire a unei tensiuni interioare, a unui conflict, a regretului că ți-ai trădat gusturile, preferințele, valorile. Dar asta nu e problema celui atins de viziunea critică.

Întrecerile sportive sunt minunate și unanim acceptate ca mostre de performanță umană. Sportivii își asumă toate implicațiile,formulele și consecințele sistemului comparativ. Nu există posibilitatea de a se ofensa.

Comparațiile legate de tot ceea ce un om poate realmente îmbunătăți prin exercițiu sau bunăvoință sunt stimulatoare. Poți motiva un elev sau un salariat stimulându-i ambiția de a deveni mai silitor prin competiție. Comparațiile menite să formeze caracterul de asemenea sunt dezirabile. Dar nu poți face un om obișnuit, cu un grad de atractivitate mediu, să devină sex simbol vorbindu-i delirant de starurile de la Hollywood… sau să întinerească lăudându-i atuurile unor juni. Cele mai multe dintre comparații sunt de acest fel și sunt pur și simplu jignitoare: ridică o preferință subiectivă (de gust) la rang de judecată de valoare. Să-i spui unei brunete că era mai atractivă dacă o făcea natura blondă e un exemplu de comparație ofensatoare, de largă răspândire.

Menirea educației civilizatoare este tocmai aceea de educa un tip de auto-cenzură acolo unde se impune și de a promova sinceritatea benefică, motivantă.

Ceea ce se numește noblețe umană e o frână în calea tiraniei comparative.

Un caracter nobil nu va încerca niciodată să îl strivească pe cel mai slab, să îl intimideze, să îl surclaseze. Ma merge în ritmul celui mai puțin înzestrat. Nu va leza niciodată imaginea sau demnitatea cuiva mai puțin dotat. Va aduce elogii efortului pe care îl depun oamenii ca să fie plăcuți, buni, generoși, empatici și nu se va crampona de rezultate. Se va  concentra asupra calităților celorlalți, avea răbdare cu cel confuz, nefericit, greoi, va face complimente nediferențial, din pură dorință de a aduce o bucurie.

Ești cu atât mai bun cu cât îi faci pe alții să se simtă mai bine și opui o mai mare rezistență propriilor impulsuri comparative și judecăți aferente. Oamenii se lovesc dureros de limite, de cele proprii și ale altora. Noblețea te face să fii conștient că fiecare dă ce poate, cât poate.

Citiți și Hărțuirea, de aceeași autoare.