Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată…
Dacă m-aș decide să vin până la tine, ai putea să mă aștepți la margine de oraș. Să mă duci până într-o piață de legume. Să mă iei de mână și să mă plimbi printre tarabe pline cu zarzavaturi și fructe. Să cumpărăm câteva roșii. Să intrăm într-un magazin de unde să luăm niște mâncare și o sticlă de vin. Eu o să vreau și o pungă de pufuleți. O să ne sărutăm printre rafturi, undeva prin spate, pe la raionul de detergenți. Acolo nu va fi lume prea multă. O să vrei să te lipești de mine, să-mi ridici ușor fusta și să mă strângi de coapse. Să-ți bagi degetele în carne.
Pentru că nu o să mai avem răbdare. Pentru că o să ne fie foame și sete de noi. Pentru că pielea va tremura și va cere.
Afară o să fie un aer cald. Poate prea cald. Dacă o să trecem pe lângă o biserică, eu o să-ți propun să intrăm, ca să ne răcorim un pic. Dacă înăuntru o să se întâmple un botez cu lume îmbrăcată frumos și plânset de copil, noi o să ne așezăm undeva la margine, pe niște scaune înalte. O să așteptăm să rămânem singuri cu liniștea și cu lumina colorată de vitralii. Fără ca să ne rugăm, doar ca să fim.
Apoi o să închiriem o cameră, undeva prin centru. Eu o să te implor să oprești un pic timpul. Singurul lucru pe care vei putea să-l oprești va fi gura mea, pe care o vei închide cu buzele tale. Dar nu de tot. Pentru că adori să-mi auzi plăcerea pe care o vociferez. Eu mă voi minuna din nou de atingerea ta, nefiresc de știută. Simțită parcă din alte vieți trecute. O să ne potolim poftele într-un pat masiv sprijinit pe butuci. Dorințele din noi n-ar rezista la ceva fragil.
O să ne iubim în neștire, indiferenți la vremea de-afară, la ceasul din perete, la oamenii de pe străzi, la lumea și rostul pe care îl vom lăsa la ușă, pe dinafară. Sub preș ne-am ascunde păcatul. Dacă aș fi avut în cap vreun discurs pe care-aș fi vrut să ți-l spun, acolo, în patul acela masiv nu am să-ți mai zic nimic. Nu vom avea timp de prea multe vorbe. Fiecare cuvânt ar fi o risipă. Vom avem nevoie să ne simțim, nu să vorbim. Am cunoscut multe tăceri. Dar parcă cea mai minunată dintre toate e tăcerea de după iubire. Când, epuizată și mută, simt fericire. Și sens în toate. Și inutilitate.
Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată…
Atunci când vine noaptea și vremea de somn, eu nu o să vreau să adorm. De teamă să nu treacă. Să nu dispară momentul. Mă voi agăța cu unghiile și dinții de timp. O să-i bat minutarele în cuie. O să decorez cu ele pereții și apoi o să le ignor. Ele o să se desprindă și-o să se înfigă în mine, ca să mă rănească. Și ca să-mi aducă aminte că timpul se mișcă. Te-aș ruga să stai lipit de mine toată noaptea, să te simt aproape. Să nu lași niciun centimetru să ne despartă, să mă strângi în brațe și să-mi respiri în ceafă. Dimineață ne-am trezi sfioși. Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată. Apoi aș face cafeaua la ibric. Caimacul ți l-aș pune cu lingurița în ceașcă. Ne-am tolăni în pat și ne-am bea cafeaua într-o tăcere matinală. Soarele ne-ar încălzi pereții.
Și ne-ar acoperi tristețea mascată de zâmbete și conversații decente.
Am ieși într-un târziu pe ușă, la normalitate. Ne-am lua de sub preș păcatul și l-am face tablou. L-aș duce cu mine, sub braț, până la margine de oraș. Aș trece fraudulos în realitate cu un păcat înrămat. Mi s-ar prelinge culorile în piele și-n fiecare celulă. Mi-ar schimba cromatica sufletului și mecanica inimii.
Dacă m-aș decide să vin până la tine, aș vrea să mă aștepți la margine de oraș și să mă duci până la capăt de lume. O lume străină de normalitate, în care se legalizează păcatul. Și se mănâncă pufuleți.
Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată…
Sursă foto: tumblr.com
