când Pablo m-a părăsit eram femeie
în toată firea navigam pe sub ape
și nimeni nu-mi lua lacrima
în derâdere familia noastră are atâția copii
că nu-i mai satură ploaia și-atunci
se-aruncă de pe o planetă pe alta
până se-ndură de ei apa vie
și dau de tine, Pablo, vino acasă
ți-am păstrat pură
lumina despre care tu spui că
nu există, dar ea crește cum întunericul
în burțile beznei
și-n locul de unde cuvintele doar pleacă
înainte de a le da drumul în lume
singur tu mă poți învăța
„cum să speli un copil”
sursa foto
Citește și floare carnivoră, speranța
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.