Venise totuși, nici ea nu-și putea explica prin ce minune sau ce anume îi dăduse puterea să accepte o întâlnire (poate gândul tăcut că ar putea fi ultima?), dar se ghicea în privirea lui un sentiment stingher de inconfort pe care nu putea să îl mascheze, oricât s-ar fi străduit. Sau cel puțin să îl disimuleze… pentru că răzbătea dincolo de orice aparențe și pe ea n-ar fi putut s-o înșele cu nimic din ceea ce simțea. Această intuiție o făcu să regrete, pentru o secundă dureroasă, faptul că acceptase invitația la ceai.
Dar cine știe, putea fi una dintre acele fugare momente în care numai apropierea de un om îți poate produce revelația existenței lui în tine și proporția în care sufletul se acoperă protector cu prezența celuilalt, reconfigurând continente uitate demult pe harta mută din interiorul tău. Încăperea se umpluse dintr-o dată cu un aer molatec, violaceu, dulce, pe care ar fi putut să îl modeleze cu mâna, ca pe un vas de lut care crește în formele lui emoția meșterului făurar și atrage în plămada lui întreaga ființă a celui care i-a dat viața lui ascunsă și propria lui suflare…așa era întotdeauna, dar cu ce preț…fiecare plecare devenea apoi absență dureroasă, ca un fel de apnee pentru care nu se găsea niciodată remediu, pentru că respirația lui din pieptul ei își trăgea aerul și viața…
bestceramics.cn
Prin tricoul mulat, pieptul lui desena acorduri grave care îi pulsau nervos în minte, construind albastre insule mișcătoare între cer și pământ. Nu îl mai văzuse demult și, așezați față în față, îi urmărea orice mișcare, orice inflexiune a vocii, orice reacție, cele mai mici detalii prin care corpul lui respira, simțindu-se ca în timpul unui spectacol care urma să fie performat pentru ultima oară, cu casa închisă. Cine știe când avea să îl revadă, stând la o întindere de mână în fața ei, să îl poată cuprinde așa, întreg, pe viu, ca o ultimă salvatoare gură de aer…?
În același timp, o străbătu gândul că trebuia să-și controleze încordarea, s-ar fi simțit cu siguranță în aer, sau el, da, el ar fi simțit setea ei atât de puternică de a-l capta prin toate simțurile, dacă s-ar fi putut pentru totdeauna, în spațiul acela mare din suflet care era numai al lui, dar se temea că asta îl va face să se retragă iar în carapace… și cât de greu se desfăcea, cât de greu se oferea, cât de greu lăsa chiar o privire să pătrundă mai adânc.
Altă dată l-ar fi îmbrățișat, ca doi prieteni care nu s-au mai văzut demult, dar acum stăruia între ei răceala timpului nedescoperit, sau poate o nouă îmbrățișare ar fi sporit durerea (sau delirul), oricum ar fi stârnit a mia oară nebunia și nopțile de nesomn și dorul, ca o boală activată la intervale scurte, imposibil de evitat… sau poate și-ar fi îngropat capul în pieptul lui, între brațele lui ca într-o cetate și poate ar fi plâns, vindecător, toată patima ascunsă atât de dureros, sau poate ar fi tăcut, fără să respire, ca să îi poată auzi bătaia inimii înlăuntrul propriei inimi.
Nu era nimic păcătos în mintea ei, era o foame nebună de a-l ști aproape, măcar pentru câteva minute, pentru un ceas, de a-i păstra lumina și căldura în fiecare colț secret al ființei ei.
Ce-ar fi înțeles el din toate acestea? Cum i-ar fi explicat o bucurie atât de simplă și totodată atât de esențială, vitală precum respirația sau bătaia inimii?
”Dragostea mea frumoasă de azi, hrănită din cenușa sufletului de ieri, seamănă atât de mult cu tine, încât îmi poate ține loc de inimă.”
Cu ce preț și-ar fi putut deschide ireversibil sufletul în fața lui, ca într-o operație pe cord deschis, să vadă toată mișcarea dinăuntru și toată arhitectura acelei inimi care se hrănea, atât de rar până la sațietate, cu prezența lui? Ar fi râs sau, cel puțin, s-ar fi simțit măgulit sau, poate, și-ar fi simțit echilibrul (atât de bine apărat) amenințat în vreun fel?
Și dacă nu putea nimic toate acestea, nimic de ceea ce ținea de apropierea fizică, măcar să îi spună că-l iubește, așa nepretențios-dar complicat până la lacrimi, așa de natural-dar apocaliptic de adânc, fără nicio sofisticată ezitare, fără orgolii și fără teamă, așa, pur și simplu, pentru că există și pentru că îl simțea parte din ea, nebunia ei, colosala ei pasiune niciodată știrbită, niciodată întunecată de vreo vorbă, de vreun gând, nici măcar de absență, era acolo fără motiv și fără cauză, fără vreun scop anume, ca necesitate vitală, imposibil de reprimat.
Nu era nimic de explicat, pentru că nu era nimic de înțeles, așa că a lăsat cuvintele să plutească pe deasupra lor, banale, știute toate, dar nerecunoscute acum, pentru că erau din altă lume, uscate și prăfuite… Ora se prelinse ancorată în carnea frământată de neliniștea despărțirii iminente, iar secundele băteau în locul inimii, cu glas de sânge închegat.
Apucă să îi deschidă ușa, la plecare, iar el fu surprins de acest gest, ca și când n-ar fi trebuit să păstreze aparențele până la capăt, așa cum tacit rămăsese stabilit de la ultimele întâlniri, absolut întâmplătoare.
Pe jumătate ieșit, se întoarse pe neașteptate și, cu un gest ferm al mâinii drepte, nelipsit însă de o tandrețe posesivă, o ancoră la pieptul lui, trăgând-o lângă el ca și când ar fi vrut s-o amestece cu propria lui ființă, respirând precipitat. Mirosul lui bărbătesc, abia simțit, prea puțin parfum amestecat cu un iz de piele proaspăt înfierbântată, emanând prin toți porii dorința apropierii, îi făcu nările să se înfioare, și senzația porni spre toate celulele, într-o goană nebună, pârjolind fiecare venă până în creieri, și în vârful picioarelor, și în limanul fiecărui deget, și în puful de deasupra urechilor, și în pielea fină de pe ceafă, acolo unde se învolbură, încinsă…
N-avea nici putere, nici voință să se împotrivească, n-avea cum să scape din strânsoarea asta în care se prăbuși, definitiv, ca în moarte. Închise ochii ca să păstreze cât mai mult secundele și așteptă, ca o ticăloasă, cu mintea golită de orice vibrație… Mâna lui pecetluise îmbrățișarea prinzându-i părul într-o strânsoare amar-plăcută și fața i se lipi de urechea ei, amintindu-i de toate nopțile în care păcătuise cu el, în vis… Carnea țipă scurt și se descompuse în mii de arome, făcând imposibil orice gest de retragere sau de răspuns, și ar fi vrut să îl tragă înăuntrul ei milimetru cu milimetru, să acopere pentru totdeauna rana pe care a lăsat-o absența lui, de prea mult timp…
Se simțea slabă și nu-și dorea nimic altceva decât să rămână acolo pentru totdeauna, pur și simplu împietrită în brațele lui, ca două statui turnate din aceeași bucată de piatră. Timpul se traducea în valuri de căldură și bătăi ale inimii, care răsunau în toate fibrele trupului și făceau ca fiecare nerv să amplifice, în doze nemăsurate, colosale, extazul. Îi simți buzele pe gâtul dezgolit și îi explodă în aceeași secundă întreaga piele, ca o gură flămândă care dumică prada pe nemestecate, cu ură viscerală împotriva foamei…
Gândul că o va săruta îi fulgeră scurt mintea și, pentru o clipă, se gândi că ar fi putut să împiedice nebunia asta care o transforma într-o bucată amorfă de carne, lipsită de orice apărare-din propria voință.
Buzele lui rămaseră însă pe colțul gurii, flămânde, sorbindu-i seva vitală, și aveau gust de păcat și de tămâie, dulce și prea puternic înmiresmate, atât de ferme… simți dorința să îl apuce cu dinții, să îi rămână pe limbă și pe cerul gurii și în creier seva lui omenească, definitiv, ca într-un gest sacru, de eternă adorare.
Citiți și:
