Cum de am ajuns în situația aceasta jenantă, cu o întreagă civilizație? cum de am ajuns la mostre de relativism haotic care permit oricui să eludeze adevărul și realitatea și să evoce, pe lângă ele, tot ce vrea, fără nici un fel de restricții? Orice aliaj ficțional e pasabil, orice speculație semiologică și orice delir conceptual sunt numai bune. E interesant că în privința chestiunilor materiale lucrurile nu au luat-o razna, aurul nu ți-l poate nimeni servi în aliaj cu aramă pe post de aur pur, fără să fie caz penal.
În schimb, specula intelectuală e binevenită. Oricine îți poate întoarce mânușa pe dos. Ți se arată că tot ceea ce ține de bun simț, evidențe, cunoaștere aprofundată, experiență, raționament poate fi eludat cu ușurință. Oricum, prea puțini au răbdare să urmărească o demonstrație, un fir logic, o mostră de gândire aplicată. Concluziile sunt la cheremul subiectivității fiecăruia. Părerea se infiltrează ca un microb în corpul reprezentărilor, în locul cunoașterii. Individul, cu toate tarele, limitele, neajunsurile și exagerările lui, cu toate lipsurile și excesele, devine legiuitor și judecător al lumii.
Dreptul său de a gândi și exprima substituie gândirii și exprimării produse contra-făcute, pseudo-idei, junk-food conceptual. Acest drept e încălcat de însăși mintea predispusă la logoree necenzurată și autoindulgențe patetice.
Cei mai mulți nu gândesc, doar emit judecăți. Cei mai mulți nu pun întrebări decât după ce au deja răspunsurile. Cei mai mulți au certitudini. Cei mai mulți folosesc vocabularul așa cum ar folosi un pudel cămașa stăpânului. Fără nici o proprietate a termenilor.
Și vine morala postmodernă și civilizația actuală și spune: fiecare are dreptate în felul lui. Corect. Căci fiecare vorbește despre sine. Puturosul spune cum se prezintă viața pentru cineva înzestrat cu mari rezerve de lene, vorbește despre cum muncește un leneș și despre cum dorește un leneș ce-și dorește el. Pragmaticul ți-o trântește pe aceea cu `filosofarea e bună când ai ce pune pe masă”, fără să bănuiască vreo clipită că e nul și neavenit în materie de filosofare. Cel mai apatic om din lume se jură că viața i-a demostrat că nu există pasiune… Așa e. Lui da, asta i-a arătat.
Dar subiectul uman nu este măsura tuturor lucrurilor decât în lumea lui particulară, iar dacă nu realizează că nu face altceva decât să își exhibe subiectivismul, emisia lui verbală devine o sursă de poluare constantă pentru că nu are legătură cu vreun adevăr. Vorbim ca să comunicăm ceva, așadar ceva cu sens. Dacă omul vorbește la persoana întâi și spune: „pentru mine lenea e calea adevărul și viața e perfect”. Dacă spune: „pentru mine nu contează decât ce pun pe masă”, iarăși e perfect sau „sunt prea terre-a-erre ca să mă preocupe altceva”. E în regulă. Dacă spune: „habar n-am ce e aia pasiunea”, e de bun simț. Dar se trezesc toți să postuleze în numele speciei, iar postmodernitatea le vine în întâmpinare și le ridică părerea la rang de cunoaștere personală”.
Nu este cunoaștere, e doar delir personal.
Cunoaștere este atunci când evaluezi just diferența specifică dintre tine și alții, când îți dai seama că e o mică mare diferență între cum dai tu ture în jurul blocului și cum se antrenează un atlet olimpic, e atunci când realizezi că el e mai în măsură să se exprime cu privire la arta alergatului. Cunoașterea e atunci când realizezi că Shubert are ceva mai mari resurse de ardoare decât tine. Cunoașterea e atunci când nu te iei ca etalon al umanității și nu defineși adevărul și realitatea în funcție de persoana proprie, când înțelegi cumva raporturile dintre lucruri, când te poți vedea printre ele, neutru, detașat… nu atunci când, într-un elan irațional, te pomenești modulând universul după chipul și asemănarea ta.
Când părerea se substituie cunoașterii și subiectul devine zeu s-a dus orice cale de acces la epistemă.
Relativismul generalizat a împins în derizoriu orice performanță și orice merit, orice virtute. A făcut din boi îngeri și din măgari prinți. Dai la tot pasul de orbi care predică despre albastrul cerului, peste trufași perorând despre modestie și îngălați care țin conferințe despre efort.
Am obosit și să aud mereu că „lumea e construită prin limbaj” sau cu elementul cultural face toate cărțile și ne modelează identitățile și comportamentul ca pe o plastelină.
Trebuie să fii ori complet lipsit de experiență, ori complet debusolat senzorial, ori complet văduvit de cunoștințe medicale ca să ai impresia că limbajul verbal ne influențează mai mult decât cel non-verbal sau că nu ar exista o natură certă care să dea conturul umanității noastre. Ba exact această natură ne menține umani, ne împiedică să devenim androizi, monștri congnitivi, să relativizăm tot, să eludăm tot, să avem puteri neîngrădite asupra a orice.
Miza reală, profundă, a relativismului generalizat este aceea de a-i da omului iluzia unei libertăți neîngrădite, față de propria persoană și față de relația sa cu natura, lumea și cu semenii deopotrivă. O falsă libertate bazată pe falsificarea cunoașterii în primul rând și pe un fals sentiment de putere, care se coace în consecință.
Acest relativism cultivă nu demnitatea umană, așa cum se sugerează, ci orgolii nejustificate, vanități, lipsa măsurii, pierderea busolei. El diseminează derută.
Demnitatea are legătură cu drepturile naturale, nicidecum cu ”nu mai știm ce e natural și ce nu”, are legătură cu universalitatea ființei umane și cu trăsăturile ei fundamentale, cu aspirațiile și nevoile ei nu cu negarea tâmpă a unui numitor comun. Demnitatea are legătură mai ales cu condiția umană nu cu aceea de Gigel, vreau să zic.
Relativismul este moneda de schimb a mediocrilor care își doresc omagii, e soluția pe care au găsit-o ca să le retragă meritele celor mai răsăriți. Relativismul atacă substanța specifică a oricărei valori sau virtuți, se instalează în celula vie a oricărei aptitudini umane, ca un parazit nenorocit. E un atentat la adevăr, în primul rând. Adevărul e că în orice domeniu, de la sport la matematică și de la prepararea bucatelor la arta amorului unii sunt mai înzestrați decât alții.
Cei buni la ceva, nu contează la ce, la orice, la ținut secrete, la ars gazul, la dat cu pumnul în masă, la amăgit femei își văd de treaba lor și își recunosc limitele, sunt modești.
Orgoliul mediocrilor însă nu trebuie subestimat… Ei nu vor să admită că e vreun domeniu care le e străin. Ei se pricep la orice… ei le-au trăit pe toate și, ca să se asigure că nu le știrbește nimic aura, au inventat această mașinărie perfidă numită relativism. Există lucruri naturale și firești și sănătoase și există degenerare și boală și deviere și anomalii.
Relativistul îți servește, nu excepția, ci dismorfia, anomalia drept „normalitate”.
El vrea înadins să încurce ițele, e direct interesat, fiind competitiv din fire, dar fără șanse de performanță reale. Consimte să reducă la absurd toate sensurile și valorile, ca să poată fi și el premiant și emerit șamd.
Subiectivismul nu e nici sinonim nici element justificator al relativismului. Subiectivismul spune: nu putem cunoaște obiectiv și real decât prea puțin. Nu avem acces decât limitat la adevăr și realitate, dar ele există și sunt parțial accesibile și congnoscibile. Vom reuși poate, cândva, să le aprofundăm cu instrumente mai bune de receptare, înțelegere, etc.
Când ajung, însă, într-un dialog să pomenesc subiectivismul și să încep eu cu ”fiecare om e diferit și are experiențe diferite și chestiunile sensibile esențiale sunt inefabile” e o eschivă politicoasă. O fac pentru că mi-e clar că nu ne înțelegem om cu om. E cea mai simplă ieșire din impasul pseudo-comunicării, care e consum inutil.
Eu însămi, din politețe, relativizez. Nu vreau să îmi insult interlocutorul spunându-i ”habar n-ai despre ce vorbești!”.
Așa am avut revelația.
O cultură politicoasă și gentilă, marcată funciar de pacifism, care menajează orgolii și sensibilități, conduce inevitabil într-o primă etapă la un relativism formal și ipocrit și, într-o a doua, la unul ceva mai de adâncime. Ai de ales între a provoca conflicte și a pactiza cu subversivitatea. Relativismul generalizat e o afacere subversivă.
Ai de ales între a trăi într-o continuă confruntare cu convingerile reprobabile ale semenilor (dar și cele proprii pe care nu se obosește să ți le corecteze nimeni) și a tolera iluzia și rătăcirea, între a fi singur împotriva tuturor sau singur și pe placul tuturor. E suficient să te obișnuiești cu formulări de genul „ea e băiat bun”, „el e fată răutăcioasă” sau să repeți până te înveți: „ea nu e idioată, are logica ei, particulară”, „el nu e mitocan, e doar sub influența unei culturi în care te exprimi mai direct” etc etc.
Acest relativism, care e cât se poate de corect politic, este comoditatea unei civilizații obosite de conflicte, de lupta pentru adevăr și pentru ideal, este aspirația ei retractilă la o viață liniștită după sute de ani de crime pentru adevăr și ideal.
Slavă cerului că există și științe în care omul nu e măsura tururor lucrurilor!
Această natură pe care academismul ”umanist” o contestă, cu nerușinare, o atestă bio-chimia, anatomia.
Acum o sută de ani, probabil, m-ar fi deranjat exagerările ”pozitiviste”, m-ar fi supărat să aud că pasiunea, de exemplu, e legată de rezervele de dopamină. Acum îmi vine să îi îmbrățișez pe cei care spun așa ceva, pentru că noile mode culturale încearcă să facă din pasiune o futilitate, o chestiune nu doar subiectivă ci și dispensabilă, eventual, scuzați expresia, o alegere.
Încercarea de liberalizare a sentimentelor fundamentale, și inerent de relativizare identității metafizice și fizice de care dispunem, e un mod de a le face volatile… Nu mai există legi ale ființei, forme primordiale, aspirații fundamentale care se cer împlinite, există doar imperativul respectului pentru ceea ce este individul în sens particular, pentru prostia lui particulară, pentru limitele și fatasmele și ideile lui particulare, respect care e doar o formalitate necesară reducerii omului la niște libertăți închipuite și deposedării lui de adevărul său inalterabil.
Reducționismul lovește în toate direcțiile, încearcă să deposedeze individul de o natură primă… să îl reducă la context, discurs, înțelegere, la produsele gândirii și răzgândirii, să netezească terenul pentru manipularea perfectă. Să ținem cont că exact această natură pe care toate dictaturile și formele puterii au încercat să o condiționeze și căreia i-au pus bir și embargouri de tot felul e cea care a rezistat îndocrinării, propagandei, opresiunii. Omenirea s-a salvat prin resursele ei de iraționalitate încercărilor puterii de a o subjuga ideologic. Această natură e opera ”divină” e acel ceva mai presus de mintea găunoasă a omului avid de putere și lipsit de iubire.
Ce sacrificăm politeții și pacifismului?
Completați, fiecare, pe linia punctată.
………………………………………………………………………….
Citiți și Nu am de dat socoteală nimănui, de aceeași autoare.
