Arheologia durerii femeiești – „Bolta cerească”

Cel mai adesea, de la teatru se iese pe gânduri, așa se întâmplă și în cazul în care mai zăbovești printre ultimii spectatori care părăsesc sala Atelier a Teatrului Național din București, după reprezentația „Bolta cerească”. Te simți năpădit de întrebări, dar poți fi cuprins și de mirare și de admirație, în același timp. Da, merită să petreci două ceasuri strălucitoare, curajoase, îndrăznețe și inteligente. Spectacolul oferit de trupa preponderent feminină este o izbândă datorată autoarei, dar și directorului de scenă care a exploatat la maximum potențialul artistelor din distribuție.

Scriitoarea britanică Lucy Kirkwood, una dintre cele mai puternice voci din dramaturgia britanică contemporană, explorează poziția femeii în societatea de atunci și de acum, în relație atât cu bărbații, cât și cu celelalte femei. În piesa „Bolta cerească”, autoarea  își îndreaptă harul, dar și atenția către teme precum justiția și puterea, într-o poveste epică, dar intimă. Rușinea publică, dorința de a avea moștenitori, molestarea sexuală nu sunt ‘invenții moderne’.

Spectacolul de pe scena Atelier a Teatrului Național din București este jucat cu accente largi din Norfolk și ne scoate din bula noastră metropolitană. Gelu Colceag umple scena cu femei extrem de diferite și le oferă acțiune într-o atmosferă de epocă. În cazul acestui spectacol, profunzimea și precizia observației se vor regăsi în ideile care decurg din text. Acuratețea lecturii regizorale dă mâna cu cea a jocului de pe scenă.

Așadar, preluându-și titlul dintr-un termen literar vechi/arhaism pentru ‘bolta cerească’, The Welkin se învârte în jurul unui grup de femei din zona rurală Suffolk. Acestea se confruntă cu o decizie gravă. Când o ucigașă condamnată, Sally Poppy (o animată Alexandra Sălceanu, voit neplăcută și detestabilă), pretinde că este însărcinată și, prin urmare, scutită de pedeapsa cu moartea, un juriu format din douăsprezece femei trebuie să decidă dacă spune adevărul sau minte pentru a scăpa de laț. Spre deosebire de The Crucible, al lui Arthur Miller, care are un ecou slab în piesă (o comunitate, legată de restricții, în război cu ea însăși și cu ideile adevărului), această dramă despre oameni care se confruntă cu gândirea de grup și mentalitatea mafiei este mult mai dură cu protagoniștii săi. Lucy Kirkwood refuză simpatiile ușoare. Bunăoară, subiectul este amplasat în 1759, anul în care cometa Halley a strălucit pe cer, la granițele dintre Norfolk și Suffolk. În acest context, o duzină de femei din mediul rural se înrolează pentru a decide dacă o tânără criminală condamnată este însărcinată, așa cum susține ea. Acest „juriu de matroane” trebuie să decidă dacă sentința ei va fi moartea sau deportarea, în cazul în care se constată că acuzata este însărcinată. Aceasta era singura instanță în care femeile aveau dreptul de a decide.

Afișul spectacolului ”Bolta cerească” © Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București

După ce a ajutat la nașterea a sute de copii, inclusiv a condamnatei, moașa Elizabeth Luke (Tania Popa) are experiența de a recunoaște sarcina timpurie, dar este tulburată de greutatea morală a deciziei. Și alte femei din juriu vor doar să o vadă pe Sally executată, cu sau fără copil. Sally Poppy este o adolescentă ‘cu gura mare’, care a îndrăznit să-și ridice ochii de la viața ei de-o sărăcie brutală și visează la o altă aventură. Împreună cu iubitul ei a fost găsită vinovată de uciderea (deosebit de violentă) a copilului unui om bogat. Practic, dacă matroanele nu o găsesc însărcinată, ea va fi spânzurată. Candoarea frântă și spontaneitatea Alexandrei Sălceanu contrabalansează forța acestui tip de personaj. Tânăra actriță este o risipă de feminitate descătuşată și simte o irepresibilă nevoie de dragoste.

Întreaga montare devine o aprinsă dezbatere despre vină și responsabilitate morală, despre justiție și decizii de viață și de moarte, despre legi și răsaduri care trebuie plivite, despre drepturi și copii cărora le dau dinții, despre divinitate și despre alifii vindecătoare. Eroinele își împărtășesc propriile experiențe și opinii cu o bucurie curajoasă. Este glorios (și prea rar) să vezi o scenă plină de femei și o narațiune care nu se învârte în jurul bărbaților. Râsete, gâfâituri și încuviințări pline de cunoștință, iar candoarea confesională arată cât de puțin s-a schimbat experiența feminină din veacul al XVIII-lea până în prezent. După un punct culminant exploziv în primul act, al doilea act capătă avânt pe măsură ce femeile se confruntă una cu cealaltă, iar secretele care le definesc viața sunt descoperite, forțând în mod constant atât personajele, cât și publicul să-și reevalueze preconcepțiile.

Foto: Florin Ghioca © Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București

Spectacolul, ce are energia unui thriller, este deosebit de elocvent despre suferința comună, dar nevăzută, de la transpirații la menopauză până la avorturi spontane recurente. De asemenea, avem parte din plin de dramă, intrigi și dese răsturnări de situație. Dar această grămadă de femei zgomotoase are viață și prospețime mai mult decât suficientă pentru a ne lăsa cuceriți până la finalul brutal și amar. Gelu Colceag nu s-a mulțumit să surprindă tonul, aerul british, și să-l acomodeze gusturilor de azi, ci a supralicitat thrillerul și-a valorizat talentul prezențelor de pe scenă.

Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii, decorul semnat de Ștefan Caragiu și costumele realizate de Liliana Cenean ne plasează într-o atmosferă țesută în textura istoriilor unor femei din secolul al XVIII-lea, dar cu profunde reverberații contemporane. Piesa este o lecție de artă dramatică, de clarviziune socio-istorică, care prezintă lumea din periaoda acelui ‘annus mirabilis’ (1759) din Marea Britanie, dar și lumea de astăzi. Eroinele înfruntă lumina reflectoarelor, prezentându-și singure, în fața publicului, „fișa personală”. Scrisul lui Kirkwood le diferențiază rapid și cu dibăcie, căci distincțiile de clasă, bogăție și fecunditate schimbă puterea în jurul grupului. Cadrul scenografic amintește de estetica unei picturi olandeze din secolul al XVIII-lea, inițial, juratele ies din întuneric și par a coregrafia tablouri fascinante pe mica scenă.

Liderul pare a fi Elizabeth Lucke/Lizzie (Tania Popa), moașa locală, care – la fel ca Henry Fonda în „Twelve Angry Men” – se plasează ferm de partea inculpatului. De astă-dată, Tania Popa savurează rara oportunitate pentru femei de a da o mână de ajutor în cursul unor evenimente tensionate într-o lume dominată de bărbați. Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe inteligente și lucide, înzestrate cu multe virtuți expresive și vocale, se impune în conturarea exemplară a personajului. Este o proto-feministă, batjocoritoare când vine vorba despre patriarhat. „Nimeni nu-l învinovăţeşte pe Dumnezeu când există o femeie de vină”, remarcă ea ironic. Susține cu multă ironie și veșnica rivalitate dintre moașe și medici.

O altă tipologie de femeie responsabilă o reprezintă Charlotte Cary, întrupată de Ilinca Goia, pretinsa văduvă a unui colonel, venită în vizită în această parohie. Înzestrata actriță glăsuiește cu aplomb, prin prisma afectivității retroactive, avem să aflăm cu uimire și admirație pe parcursul derulării evenimentelor. În jurul lor se adună un grup eterogen de femei din zonă, al căror statut și clasă variază; una se îngrijorează de plantarea prazului, alta de bufeurile ei, una e stearpă, alta a adus pe lume 21 de copii. Eroinele vorbesc într-un amestec de limbaj arhaic și contemporan, iar detaliile vieții lor plutesc la suprafață. Decorul a permis personajelor să se miște, cu lejeritate, prin cadrul destul de restrâns, iar talentatele actrițe au permis temelor să se ridice și să dispară: ce înseamnă adevărata inocență, cât de importante sunt condițiile sociale în determinarea caracterului, cine controlează și cine înțelege corpurile femeilor, ce înseamnă să trăiești într-o lume în care responsabilitatea de a face ordine ține de tine. Bunăoară, încrederea acordată unui medic de sex masculin determină o discuție despre contracepție și despre lipsa de încredere a metodei de  contracepție: „Am ținut întotdeauna o bucată de cărămidă într-o batistă sub pat”, remarcă pragmatica Judith Brewer întrupată de savuroasa Raluca Petra. Cu accente comico-duioase, Raluca Petra transformă un personaj plin de pitoresc și de culoare într-un fel de raisonneur.

Dar, mai presus de toate, există povești, care se desfășoară încet, uneori conținând revelații, hrănind textura generală a istoriilor acestor femei, uneori arătând relevanța contemporană. Sub conducerea atentă și clară a experimentatului Gelu Colceag, narațiunea este constant captivantă și absolut convingătoare. Viața piesei se află în strânsă legătură cu vivacitatea portretului pe care îl realizează fiecare dintre artiste. Este o încântare să urmărești fluxul și refluxul dialogurilor într-un ansamblu care le include pe Rodica Ionescu, Brândușa Mircea, Mirela Oprișor și Victoria Dicu, acoperind orgasm, menopauză și contracepție. Actrițele realizează portrete conturate clar și interpretează – cu aplomb, într-o plastică adecvată, cu inspirate asocieri – personaje precum Kitty Gives, Peg Carter, Emma Jenkins, Mary Middleton. De asemenea, suava Lamia Beligan este o prezență plină de aplomb în postura Annei Lavander și sugerează apartenența la întreaga atmosferă de pe scenă. Carmen Ungureanu imprimă multă acuratețe eroinei Hannah Rusted și punctează în pași de step vitalitatea femeiască. Tonul mereu just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului (Helen Ludlow) impus de Ana Ciontea pe scenă. Medeea Marinescu își desenează cu finețe parcimonioasă eroina care o caracterizează. Sub masca placidităţii nedisimulate (a lui Sarah Hollins), se ascunde un torent de angoase și viziuni teribile. Datele particulare ale talentului, dominat de o subtilă sensibilitate, o impun cu repeziciune pe Erika Băieșu, care aduce la un nivel înalt compoziția actoricească. Fără prea mult machiaj, doar cu puținătatea trupului și tărăgănarea glasului, actrița impune imaginea feminității ca rezistență în rolul bătrânei Sarah Smith.

Aflați în tabăra adversă, bărbații -susținătorii unui sistem juridic misogin- nu lipsesc din acest spectacol intens. Deși etalează stiluri de joc diferite, Mihai Calotă (Domnul Willis), Marius Rizea (Domnul Coombes) și Daniel Hara (Judecătorul) sunt corecți și au contribuții individuale, chiar dacă secundare, în susținerea ‘stelelor’ femeiești din distribuție. Într-un moment rar de înțelegere comună, la final, femeile încep să cânte. Muzica nu este o melodie din secolul al XVIII-lea, îndepărtată de recunoașterea publicului, ci un aranjament a cappella.

Foto: Florin Ghioca © Teatrul Național ”I. L. Caragiale” București

Montarea realizată de Gelu Colceag ilustrează înțelegerea fină a textului, discreția și ponderea mijloacelor regizorale. Nu departe de bula noastră metropolitană, „Bolta cerească” de la Naționalul bucureștean impune în circulație un text căruia întreaga echipă îi va asigura, cu siguranță, o lungă viață (artistică).

Bolta cerească de Lucy Kirkwood

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Gelu Colceag

Asistent regie: Magda Catone

Costume:Liliana Cenean

Decor: Ştefan Caragiu

Sound design: Călin Grigoriu

Lighting design: Bogdan Golumbeanu, Laurențiu Iordache

Dans scenic: Roxana Colceag

Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Durata: 2 h / Pauză: Nu

Distribuție:

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.