Povești la gura sobei: Orvar Odd cel răzvrătit (Daniel Onaca)
Pe insula Rafnista, în largul coastelor normanzilor, trăia odată un om bogat pe nume Grim. Soția sa îi născuse un prunc, pe care l-au botezat potrivit obiceiului vikingilor, și i-au pus numele Odd. Copilul a fost dat în grija unui vasal, pe nume Ingjald, ce locuia pe insula Berurjoder. Acesta l-a crescut laolaltă cu propriul său fiu, Osmund. Odd s-a făcut cu vremea un tânăr deosebit de îndrăzneț. Curajos era și Osmund, dar nu chiar pe măsura lui Odd. Cei doi tineri s-au făcut frați de cruce. În fiecare zi se întreceau la înot, la mânuirea sabiei ori la călărit. Ingjald, care a călătorit mult la viața lui, i-a învățat pe băieți să vorbească limbi străine. Curând s-au strâns pe lângă Odd și alți tineri, dornici să-și măsoare puterile la întreceri. Disciplina favorită a lui Odd era trasul la țintă cu arcul. De arcul și tolba sa cu săgeți nu se despărțea niciodată. Zeilor însă nu le aducea sacrificii; spunea că este sub demnitatea lui să se închine la obiecte din lemn. „Mă bizui doar pe puterea mea”, obișnuia el să spună. Osmund i-a urmat exemplul, deși tatăl său era mare închinător la idoli.
- Prevestirile bătrânei ghicitoare
Pe vremea aceea mai trăia în țara fiordurilor și o ghicitoare vestită. Heide era numele ei. Bătrâna femeie umbla de la o moșie la alta și peste tot era primită cu mare cinste. Într-o seară târzie ghicitoarea poposi și la gospodăria lui Ingjald. Gazda a condus-o pe femeie în sala de oaspeți, la o masă bogată. În dimineața următoare, s-au adunat acolo toți oamenii de la moșie ca să li se prezică viitorul. Numai tânărul Odd refuzase să vină. Ceremonia a început fără el. Rând pe rând, cei adunați se ridicau de la locul lor și mergeau în fața femeii, care le spunea ce soartă îi așteaptă. Primul care a vrut s-o afle a fost chiar Ingjald. Lui i s-a promis o viață lungă și bătrânețe tihnită. Lui Osmund ghicitoarea i-a spus că va face călătorii lungi și că viața lui va fi scurtă, dar glorioasă. În mijlocul ritualului bătrâna se opri brusc, văzând o mișcare sub niște blănuri într-un colț.
– Cine-i acolo?, se răsti Heide.
– Unul care nu vrea să audă vrăjelile tale, veni răspunsul.
Cel ascuns acolo nu era altul decât tânărul Odd. Acesta i-a arătat bătrânei o bâtă zicându-i:
– Dacă nu te oprești, vin la tine și-ți astup gura cu asta.
– De amenințarea ta nu mi-e frică, i-a răspuns Heide. Iar viitorul tău îl voi dezvălui aici și acum ca să-l afle toți: vei trăi o sută de ierni și vei străbate lumea în lung și-n lat. Dar, oricât de departe vei umbla, viața ta se va sfârși tot pe această moșie. În grajdul de aici se află un cal numit Faxe. Un șarpe se va strecura afară din capul lui și te va mușca picior atât de rău încât vei muri.
– Ființă blestemată, a exclamat Orvar Odd, și a lovit-o cu bățul în cap.
Supărată de fapta tânărului, baba a părăsit imediat moșia. Ca să o îmbuneze, Ingjald a copleșit-o cu daruri. Între timp, Odd și Osmund s-au dus la grajd, l-au scos afară pe Faxe și l-au dus la o colină din apropiere. Acolo, au săpat o groapă adâncă, au ucis bietul animal după care l-au aruncat înăuntru și au umplut groapa cu pietre. „Facă-se voia demonilor de-acum”, a spus Odd mai mult pentru sine însuși.
Nu multă vreme după această întâmplare, Odd s-a dus la tutorele său și i-a spus că vrea o corabie ca să înceapă și el să facă incursiuni pe mare. Ingjald i-a dat una mare, echipată cu douăsprezece perechi de vâsle pe fiecare latură. Odd și Osmund au urcat pe puntea ei și au pornit-o spre larg. Mai întâi s-au oprit pe insula Rafnista. Grim, tatăl lui Odd, l-a primit cu bucurie. Fratele său mai mic, Gudmundsson și nepotul lor, Sigurd, au cerut să se alăture și ei expediției, cu proprile lor corăbii. Bătrânul Grim și-a dat încuviințarea dar, înainte să plece, l-a luat pe Odd deoparte și i-a dăruit niște bețe lungi, învelite în folje de aur. Erau trei săgeți care aparținuseră cândva lui regelui Guse. Măiestria lor era aceea că, după ce loveau ținta, reveneau la cel care le slobozise și se așezau singure pe coarda arcului. Odd a mulțumit tatălui său pentru acel dar de preț, apoi și-a luat rămas bun și le-a poruncit oamenilor să ridice ancora.
Corăbiile vikingilor au luat-o spre ținuturile din nord. Acolo, au zărit pe țărm o așezare. Oamenii lui Gudmund și Sigurd au coborât de pe corăbii, la jefuit. Norocul a fost de partea lor, căci bărbații nu erau acasă. Femeile țipau și se jeleau amarnic, când vedeau cum normanzii le răpeau lucrurile din locuințe. Bărbații de pe corabia lui Odd au vrut și ei să participe la jaf, dar Odd i-a oprit zicându-le că jecmănirea unor femei lipsite de apărare, nu era o faptă demnă de niște vikingi.
Daniel Onaca
- Expediția lui Odd în Bjarmalanda
După această ispravă, Odd, Gudmund și Sigurd, au navigat spre Bjarmanlanda apoi și-au continuat drumul, urcând pe apa râului Vina. Când cei din partea locului au aflat că țara le-a fost călcată de străini s-au adunat în număr mare pe mal. S-au pus să negocieze cu vikingii și au convenit ca, timp de o lună, să păstreze pace și să facă schimburi de mărfuri. Din interiorul țării au sosit atunci negustori cu tot felul de lucruri din piele pentru care au primit plată cinstită. În noaptea expirării armistițiului Odd și Osmund au vâslit spre mal ca să spioneze. Ajunși pe uscat, au luat-o prin pădure și, urmând o cărare, au descoperit o locuință arătoasă. Înăuntru era lumină. Cei doi s-au apropiat prudent și au văzut acolo oameni adunați la chef. Vorbele lor nu le înțelegeau, dar au ghicit că omul care le turna de băut mesenilor era de alt neam decât aceia.
Osmund nădăjduia că limba aceluia o putea înțelege. Norvegul s-a strecurat așadar înăuntru, cu aerul că era unul dintre oaspeți ieșit să se ușureze, și s-a așezat aproape de ușă. Când paharnicul a venit să-i toarne și lui băutură, Odd l-a înșfăcat de mijloc și s-a repezit cu el afară. Cu prizonierul în cârcă a luat-o la fugă înapoi. Nu s-a oprit decât când a ajuns pe țărmul unde era ancorată corabia. Sus pe punte i-a cerut străinului să spună, unde își păstrau localnicii bunurile cele mai de preț.
– Nu departe de țărm se află o movilă de pământ, i-a destăinuit omul. În pântecul ei se află mult argint, pentru că bjarmanii se duc și aruncă acolo bani de argint, de fiecare dată, când se naște ori când moare careva de-ai lor.
Auzind acestea Odd i-a spus lui Gudmund să-și ia oamenii și să meargă să prăduiască movila ce adăpostea tezaurul, în timp ce el va sta de pază la corăbii. Gudmund și ai lui au coborât pe țărm în căutarea colinei și s-au întors încărcați cu argint. Odd i-a spus atunci că era rândul lui să meargă. Gudmund a rămas de pază și a început să examineze prada tocmai adusă de pe uscat. Profitând de neatenția lui, prizonierul sări peste bord. Gudmund a zvârlit sulița după el, dar nu l-a nimerit. Fugarul a înotat până la țărmul întunecat și s-a pierdut în pădure.
Între timp, oamenii lui Odd au dat peste colina cu arginți. S-au aruncat cu lăcomie asupra lor, dar Odd i-a sfătuit să nu ia cu ei mai mult decât erau în stare să poarte. Fiecare a făcut după cum l-a tăiat capul, dar dintr-o dată s-au oprit, cu toții, ca trăsniți: fuseseră descoperiți! Bjarmerna aflaseră de la fugar de jaful lor. Vikingii au luat-o la goană cu prada în spinare, dar Odd le-a spus că, dacă voiau să ajungă teferi la corabie, era mai bine să renunțe la prețioasele lor poveri. Chiar și așa bjarmerna i-au ajuns din urmă. Nu erau mulți așa că fugarii s-au oprit din fugă, s-au întors cu fața spre urmăritori și au început să se bată cu ei. Fiind mult mai pricepuți în meșteșugul folosirii armelor, vikingii i-au dovedit până la urmă. Pe puntea corăbiei s-au întors totuși cu mâinile goale. Toată vara au navigat apoi de-a lungul coastelor scandinave. La venirea toamnei s-au întors cu toții la Rafnista, încărcați de prăzi și acoperiți de glorie pentru faptele lor de vitejie.
- Întâlnirea cu Hjalmar în regatul sveonilor
Odd s-a îndreptat apoi spre regatul sveonilor și a tras la mal într-o strâmtoare. Pe malul celălalt se afla flota lui Hjalmar. Acesta era unul din cavalerii de prim rang ai regelui Arne. Sub ascultarea lui avea zece corăbii cu o sută de oameni pe fiecare dintre ele. În fiecare vară, obișnuia să facă expediții de jaf, dar iarna se retrăgea la vatra sa din Uppsala. Acum însă, vrednicul războinic se afla chiar acolo, peste brațul de apă. În dimineața următoare, Odd cu oamenii lui au mers să-l provoace pe Hjalmar la luptă. Când au ajuns atât de aproape, încât se puteau auzi când strigau unul la altul, Hjalmar i-a întrebat, cine erau și care le era căpetenia.
– Orvar e numele meu, a răspuns norvegul, și vreau să văd care dintre noi doi e mai tare.
– Eu aș vrea mai bine să ne facem frați de cruce, i-a întors Hjalmar cuvântul.
– Asta poate că nu ar fi rău.
– Doar că noi nu vrem să ascultăm de alte legi decât de ale noastre, a spus iarăși Hjalmar.
– Care sunt acelea?, a întrebat Odd.
După o scurtă pauză, Hjalmar grăi astfel:
– Nici eu, nici oamenii mei nu bem sânge și nu ne înfruptăm din carne crudă, căci aceasta este hrana lupilor. Nu jefuim negustori și nici agricultori, iar atunci când facem raiduri pe uscat, plătim cu bani toate bunurile luate. Nu atacăm niciodată femei și nu le răpim ca să ni le facem neveste. Cine încalcă aceste legi, plătește cu viața, oricine ar fi el.
– Sunt bune aceste legi, i-a răspus Odd. Și eu și oamenii mei suntem gata să le urmăm.
După aceasta Hjalmar și Odd s-au înfrățit și au navigat împreună. La sfârșitul toamnei, s-au întors în regatul sveonilor, în timp ce Osmund și Gudmund au vâslit mai departe, spre Rafnista.
Hjalmar și Odd au fost bine primiți la curtea regelui Arnes, unde au zăbovit peste iarnă. În semn de prietenie regele i-a dăruit lui Odd trei moșii în ținutul Upplandiei. Avea și o fată suveranul. O chema Ingeborg și era frumoasă tare. Lui Hjalmar îi plăcea de ea atât de mult încât și-ar fi dorit-o de nevastă. Odd a băgat de seamă acest lucru și într-o zi l-a întrebat pe prietenul său, de ce nu-i cere regelui mâna fiicei sale?
– Am făcut-o, i-a răspuns Hjalmar, dar regele nu-și dea fata unuia care nu e de neam regal.
– Spune-i atunci că dacă nu ți-o dă de nevastă, îl provocăm la luptă.
– Nu putem face asta. Arne este suveranul meu, iar eu i-am jurat credință ca vasal.
Așa s-a terminat discuția celor doi prieteni și de atunci nu au mai vorbit despre asta.
- Odd în Irelandia și pe Marea cea Mare
Odd și oamenii lui au petrecut iarna la Uppsala, dar primăvara următoare s-au îmbarcat din nou și au plecat pe mare. Șaizeci de nave cuprindea flota lor. Au acostat pe coasta irilor și s-au ales cu multă pradă de acolo. Localnicii au fugit din calea lor ascunzându-se prin păduri. Într-o zi, pe când Odd și Osmund jefuiau liniștiți, Osmund fu lovit în piept de o săgeată a dușmanului. Bravul viking muri pe loc. Odd fu copleșit de durere la moartea prietenului său din copilărie. Într-o altă zi, rătăcind de unul singur prin pădure, norvegul descoperi, printre copaci și tufișuri, ușa unui bordei. A smucit-o și a intrat. Înăuntru se aflau șapte femei tinere, care de care mai arătoasă. Una dintre ele însă le întrecea pe toate celelalte. Odd a prins-o de mână vrând să o ia cu el.
– Care e numele tău?, a întrebat-o, în timp ce încerca să o tragă afară din bordei.
– Oiver, scânci fata. Acum dă-mi drumul. Dacă mă lași în pace, promit să-ți fac o cămașă.
– O cămașă!?, făcu vikingul. Cămăși am destule, ba încă am de dat și la alții.
– Cămașă ca a mea nu ai mai văzut tu, i-a răspuns Oiver. Află că straiul de care-ți vorbesc e făcut din cea mai fină mătase și e brodat cu fir de aur. Pe deasupra e și fermecat.
– Ia s-aud!, zise Odd slăbind strânsoarea în care o ținuse. Ce vrăji poate face straiul tău?
– Cămașa asta apără de frig, și pe uscat și pe mare. Cel care o îmbracă nu obosește când înoată și nici flăcările focului nu-l ating. Foamea nu-l chinuie iar fierul armelor nu-i fac niciun rău pentru că această cămașă îl ferește de toate primejdiile. Cel care…
– Când pot avea straiul ăsta nemaiauzit?, o întrerupse Odd.
– Vara viitoare e gata, i-a răspuns fata.
– Sună bine.
Glasul vikingului se mai îmblânzise, dar pe urmă adăugă (și vocea lui sună iarăși aspru):
– Dacă nu îți ții cuvântul, pedeapsa mea va fi cruntă. Vai și amar va fi de neamul tău.
Cu aceste cuvinte, Odd ieși din bordei. S-a întors la locul unde erau ancorate corăbiile vikingilor și, spre surprinderea tuturor, porunci ca ancorele să fie ridicate.
În vara anului următor Odd a revenit la țărmul Irelandiei. La împlinirea sorocului, s-a dus iarăși în pădurea știută și a căutat locul unde o întâlnise pe Oiver cu o vară în urmă. Când apăru, fata i-a spus:
– Lucrul la cămașă n-a fost o treabă ușoară; a cerut mult timp. Dar veșmântul e gata acum. Iată-l aici. Ia-l și îmbracă-te cu el.
Odd trase cămașa de mătase peste haina lui aspră de viking și văzu că i se potrivea bine.
– Are toate însușirile despre care mi-ai vorbit? întrebă el oarecum neîncrezător.
– Negreșit, a întărit Oiver.
– L-ai lucrat singură?
Oiver i-a răspuns astfel:
– A fost lucrat în șapte ținuturi diferite: Firul țesăturii a fost tors în Wessex, pânza a fost țesută de către o prințesă din Dyfed și vopsită de fecioarele din Mercia. Una din mâneci a fost făcută în Northumbria, cealaltă în ținutul Strath, însăilarea a fost tocmită în principatul Clota iar croiala am făcut-o chiar eu, aici în Irelandia. Acum să o porți sănătos!
Odd mulțumi pentru urare și se întoarse la corabie. Cu el însă avea nu numai țolul cel minunat, ci și mândrețea de fată, care i-l dăruise. Au băut amândoi pocalul de nuntire, acolo pe punte și, din acea clipă, Oiver i-a devenit soață credincioasă.
- Orvar Odd în Sicilia, Levant și Hunnaland
Au trecut trei ierni de la această minunată întâmplare. Între timp, Oiver a născut o fetiță, pe care cei doi au botezat-o Ragnhild. Odd s-a bucurat mult la nașterea odorului, dar pe urmă a făcut cunoscut tuturor că voia să pornească iar în expediție. De-ar fi fost numai asta… dar mai voia să ia și copila cu el. Cum era de așteptat, Oiver s-a opus din răsputeri. Cei doi s-au ciorovăit multă vreme. În cele din urmă Hjalmar l-a convins pe prietenul său că locul plodului era lângă mama sa,
Odată ieșit în larg, norvegul a cutreierat mările în lung și-n lat. Iernile și le petrecea de multe ori la curtea lui Arne, vechiul său prieten, regele sveonilor. Într-o vară s-a oprit pe Gotland, insula cea mare din marea Baltică, în altă vară s-a oprit la Constantinopol, vestita cetate, numită Miklagard, pe limba vikingilor. Într-o iarnă, însoțit de Gudmund și Sigurd, a poposit pe țărmurile blânde ale Siciliei. Era acolo o mănăstire, unde slujea egumenul Hugo – un călugăr foarte pios. De îndată ce acesta auzi că păgânii au acostat la țărmurile insulei, s-a dus să-i întâmpine. A vorbit cu Odd vreme îndelungată. Ce și-au spus unul altuia, a rămas între ei. Urmarea a fost însă că Odd și oamenii lui s-au abținut de la prădăciuni iar starețul l-a invitat să viziteze biserica. I-a vorbit acolo despre bunătatea lui Dumnezeu, iar norvegului i-a plăcut să asculte frumoasele cântări și dangătele de clopot. Într-o zi starețul l-a întrebat dacă nu ar fi vrut să fie botezat, dar vikingul a răspuns că încă nu era pregătit pentru așa ceva.
Toată iarna a navigat Orvar printre insulele grecești și a câștigat multe înfruntări, dobândind glorie. Apoi s-a întors în Sicilia, unde a fost botezat împreună cu toți oamenii săi. Următoarea sa țintă a fost Jorsala (Levant) o țară aflată pe țărmul de răsărit al Mării celei Mari. Pe drum într-acolo, corabia i s-a scufundat, dar el a reușit să se salveze. S-a scăldat în apa sfințită a Iordanului, de unde s-a întors pe jos, singur și sărac. Se vede treaba că veșmântul primit de la Oiver nu l-a ferit și de sărăcie. Singurul avut care îi mai rămăsese erau arcul și tolba cu săgeți.
Și în țara hunilor a poposit neobositul călător. Era într-o iarnă. Regele care domnea acolo se numea Herraud. Cavalerii săi cei mai de seamă erau Sjolf și Sigurd, iar sfătuitor, Harrek – un curtean cu înfățișare distinsă. Norvegul a fost bine primt de regele hunilor. A fost poftit să ia loc la masă, alături de ceilalți curteni de vază printre care se afla și Silkesiv, fiica regelui. Au ospătat cu toții, au băut, au povestit și s-au veselit cu jocuri și cântece. Cât o fi fost el de creștin, Orvar Odd nu a pierdut gustul chefurilor păgâne.
- Orvar Odd și regele Alf
Spre sfârșitul iernii Harrek i-a vorbit lui Odd astfel:
– Cinstite, oaspete, poate că e bine să știi că regatul nostru se învecinează cu ținutul numit Beam. Stăpânul acelui ținut, principele Alf, este vasalul regelui nostru, dar, cu toate acestea, nu binevoiește să plătească tributul anual cuvenit. El, regina lui, Gyda, și fiul lor, Vidgrep, sunt, toți trei, pricepuți în știința vrăjitoriei. Fiecare dintre ei poate lua înfățișări de animale, ba se pot face chiar și nevăzuți dacă vor. Eu am aflat, a continuat Harrek, că regele Herraud este dispus să dea pe fiica lui de soție celuia care izbutește să-l aducă pe regele Alf la ascultare.
De cum auzi aceasta, Odd se puse în fruntea războinicilor din regat și se năpusti asupra ținutului unde stăpânea principele rebel. Aflând de invazie, Alf a adunat și el oastea și s-a pregătit de luptă. Înfruntarea dintre cele două oștiri a fost aprigă. De la o vreme Odd se miră că pe Alf și soața lui nu-i putea zări niciunde. Pe lângă asta, ostașii săi, care deși luptau vitejește, cădeau la pământ cu nemiluita. Sorții bătăliei păreau să încline de partea dușmanului.
Printre oamenii lui Odd se afla și unul, Hake, care se spunea că era clarvăzător; putea, adică, vedea lucrurile ascunse. Odd l-a întrebat, cum se face că vitejii de sub comanda sa cădeau ca secerați fără ca nimeni să-i lovească?
– Nu-i vezi pe Alf și Gyda?, l-a întrebat Hake. Și fiul lor, Vidgrep, este acolo.
– Nu văd pe niciunul dintre ei, s-a mirat Odd.
– Atunci uită-te pe sub brațul meu, l-a îndemnat Hake.
Norvegul făcu așa cum fu sfătuit și atunci, o văzu pe Gyda mânuind un bici în mijlocul războinicilor lui. Unde lovea cu el, aceia cădeau cu grămada. Ceilalți doi loveau și ei năprasnic. Înfuriat la culme, Odd dădu să se repeadă asupra celor trei, dar, cum se desprinse de lângă Hake, n-a mai văzut nimic. Reveni atunci lână el și-i spuse:
– Ferește-mă cu scutul tău, în timp ce eu îmi pregătesc săgețile.
Odd a scos din tolbă una din săgețile primite de la tatăl său. A pus-o pe coardă, a încordat arcul și a slobozit-o spre Gyda. Săgeata i-a străpuns coiful, apoi a s-a întors și s-a așezat din nou pe coarda arcului. Odd a dat drumul și celorlalte două săgeți. Cea de-a doua și-a greșit ținta, dar a treia, a nimerit-o pe Gyda drept în inimă. Vrăjitoarea căzu la pământ fără suflare. Aceeași soartă o avu și Vidgrep, fiul ei, dar Alf reuși să scape, ascuns fiind de întunericul nopții. Fugarul s-a adăpostit în spatele zidurilor de la fortăreața sa din munți.
În dimineața următoare, Odd a ajuns și el la adăpostul lui Alf. L-a asediat, a pătruns înăuntru și l-a urmărit pe rege până în sala tronului. Alf s-a apărat cu curaj, lovindu-l pe Odd de multe ori cu tăișul sabiei sale, dar cămașa de mătase, dăruită cândva de Oiver, l-a ferit pe viking de toate loviturile. Până la urmă Odd a înșfăcat o măciucă uriașă din lemn de stejar și a trântit-o cu putere în capul lui Alf. Măciuca i-a zdrobit coiful, iar voievodul se prăbuși la pământ. Acesta fu semnul că rezistența celorlalți nu mai avea rost. Orvar Odd a revenit în țara hunilor unde s-a celebrat nunta sa cu frumoasa Silkessiv. La scurt timp după aceasta, regele Herraud a murit și o imensă movilă de pietre fu ridicată peste el întru aducere aminte. Cârma regatului fu preluată de Odd, care a trăit mulți ani cu soția sa. Împreună au avut mulți copii – fii și fiice.
- Adeverirea vorbelor ghicitoarei
Când Orvar Odd ajunse la vârsta celor venerabili, începu să tânjească după plaiurile natale. Și-a ținut el dorul ascuns o vreme, dar, într-o bună zi i l-a împărtășit și reginei. I-a spus deci că voia să călătorească spre coasta normandă, să vadă, pentru ultima oară, plaiurile unde a copilărit. Regina nu l-a putut opri iar bătrânul Odd se găti de drum. Corabia sa a ajuns la Rafnista fără să întâmpine mari greutăți pe drum. Locul era de nerecunoscut. Tatăl și mama sa muriseră de multă vreme; Ragnhild, fiica lui cu Oiver, s-a mutat în Irelandia, și s-a însoțit cu un bărbat vrednic, dar acum erau și ei morți, astfel încât regatul era cârmuit de fiul lor. Când acesta primi de știre că bunicul său a venit în ospeție, s-a bucurat mult și a dat un ospăț magnific în cinstea lui.
O lună întreagă a zăbovit Odd pe Rafnista. În cele din urmă s-a pregătit pentru calea de întoarcere spre casă. Velele fură ridicate, dar Odd a spus că ar mai vrea să vadă și moșia fostului său tată adoptiv, pe ostrovul Berujoder. Oamenii lui au acostat deci acolo, iar Odd a coborât singur pe uscat. A rătăcit pe insulă, în lung și-n lat, o lungă bucată de timp. Multe erau schimbate acum. Unde altădată se aflau construcții mândre, acum creșteau bălării iar din casa unde locuise odinioară nu se mai vedea nici urmă. Lui Odd i-au dat lacrimile. Noroc că nu se afla nimeni în preajma lui să-l vadă. Cu pasul greu și sufletul amărât, o porni înapoi spre corabia care-l aștepta la țărm.
Coborând o colina, se împiedică de ceva tare. „Ce să fie asta?”, se întrebă el, scormonind cu toiagul în pământ. De sub glie ieșiră la iveală niște oase albicioase. Era scăfârlia unui cap de cal. Din el se strecură afară un șarpe, care l-a mușcat de picior. Odd nu era omul care să se sinchisească de o asemenea mușcătură. Suferise el răni mult mai grave, la viața lui. Ajuns pe corabie însă, rana începu să se umfle iar tovarăși lui nu erau în stare să-i afle leacul. Odd se simțea din ce în ce mai rău. În cele din urmă, muri chiar din pricina acelei răni, înainte de a mai apuca să ajungă acasă.
Silkessiv a primit cu tristețe vestea morții soțului ei, dar n-a găsit-o nepregătită sufletește. Femeia bănuise că Odd nu se va mai întoarce viu din călătoria sa.
