“Păziți-vă bine, oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decît viața de apoi. … Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment cînd refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scînteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.”
― Tudor Arghezi, „Cimitirul Buna-Vestire”

TUDOR ARGHEZI a fost un incomod întreaga-i viaţă şi a rămas astfel şi după ce a pornit în călătoria sa spre stele, în iulie 1967. Zilele trecute i-am recitit câteva poezii, înţelegând odată mai mult, cât de mici şi de nevrednici suntem şi cât de puţin l-am meritat.

Suntem inundaţi de tot felul de informaţii stupide sau indecente, ne închinăm ca nişte smintiţi la tot felul de caricaturi culturale pe care ni le vâră pe gât (şi subliminal) tot felul de duşmani perfizi ai valorilor autentice şi uităm de numele cu adevărat fundamentale ale spiritualităţii noastre. Un singur vers sau pamflet, o singură tabletă scrisă de Arghezi se situează estetic la o distanţă ameţitoare faţă de oricare alt poet sau publicist român al momentului, ţinuţi în braţe de către un sistem de reclamă dubios.

Un bijutier al cuvântului rar aşa cum puţini a avut literatura română de-a lungul istoriei sale, un pictor de fresce uluitoare şi de miniaturi rafinate, un portretist genial al Urâtului, în toate formulele sale. I s-au reproşat o grămadă de defecte reale sau imaginare şi este adevărat că nu a fost un sfânt. Dar cine este dintre noi? A fost interzis, hulit, s-a dorit moartea lui civilă. Asemenea boabelor de aur curat, talentul lui imperial s-a ridicat mereu la suprafaţă, sfidând mormanele de noroi în care sfertodocţi pitici şi pizmaşi au încercat a-l îngropa. Tudor Arghezi este nemuritor.

Prin poezia lui, prin textele sale în proză care mărturisesc despre existenţa unui geniu scriitoricesc, care a iubit ca nimeni altul lucrurile simple şi profunde, din care este alcătuită scârba asta de viaţă. Avea gura spurcată şi condeiul de foc, imaginaţia unui renascentist şi vâna războinică a unui luptător solitar. Singur împotriva tuturor, înarmat doar cu uriaşul său talent nativ.

Întotdeauna singur, alături doar de cei dragi lui, de grădina şi livada lui, de micii prieteni necuvântători. Arghezi nu va muri niciodată. Îl recitesc din când în când şi aud aievea respiraţia paginilor vii, vocea lui subţire şi stranie, de bunic tihnit şi modest.

Geniul poate lua şi înfăţişarea unui bătrân aparent banal, cu baston şi basc de artist, privind cu bunătate spre cer, în intimitatea livezii sale de gospodar înnăscut.

În seara zilei de 14 iulie 1967 (la ora 22.30), inima lui TUDOR ARGHEZI se oprește pentru totdeauna. Cel mai important poet român al secolului al XX-lea, care (conform unei fericite expresii ) ocupă versantul rămas liber al poeziei autohtone, aflat în fața muntelui liricii eminesciene- trecea în istoria literaturii române, cu tot cu datele personalității sale complicate, pe alocuri bizare, neconvenționale. Arghezi rămâne și cel mai important pamfletar al literelor românești, un extraordinar alchimist al cuvintelor, capabil să transforme în aur stilistic pur, orice sunet.

Din cuvinte aparent anodine, pe care generații întregi de snobi sau neștiutori le-au tratat cu dispreț, Arghezi a creat un univers cu totul personal, o lume lirică fără de egal, în care insurgența inspirată, dinamita tot ceea ce însemna lipsă de talent, gol sufletesc, meschinărie. Omul care scria atât de greu, se comporta asemenea unui meșteșugar perfecționist, atent la fiecare literă, așezând sunet lângă sunet și apoi ascultându-le cu o atenție mereu sporită, până când decidea forma finală a productelor sale.

Și doar când simțea că textul începe să respire, să plângă, să strige, să bată cu pumnii în ziduri, să fluiere haiducește, sau să explodeze în miliarde de sori – îl expedia în lumea cititorilor. Ferească Dumnezeu să intri în atenția pamfletarului Arghezi, pentru că erai țintuit pentru vecie în insectarul său nemuritor, devenind astfel gândac de colecție încremenit în chip caraghios, bărzăune înghețat (amintind doar prin elitrele viu colorate, de trecuta-ți glorie pieritoare), sau fluture straniu, răstignit pentru totdeauna, în chihlimbarul orgoliului tău sinucigaș.

Povestea vieții lui Arghezi nu înseamnă numai scandaluri cu cei puternici, acuzații, blamări, condamnări, recunoaștere a genialității scrisului unui om, care refuza în mod structural, să fie încadrat în tiparele unui anumit stil . Este și povestea unei iubiri extraordinare, care s-a numit Paraschiva Burda, fata de 26 de ani originară din județul Suceava, cu care Arghezi s-a căsătorit, pe când poetul avea 36 de ani. Ea va pleca prima din această lume, pe 26 iulie 1966, iar de atunci, bătrânul a simțit că momentul reîntîlnirii lor nu se va lăsa mult timp așteptat. Pe 12 iulie 1967, Arghezi mai are puterea să-i dedice câteva versuri , care nu sunt altceva, decât o ultimă chemare a unui îndrăgostit perpetuu.

Două zile mai târziu, poetul se eliberase definitiv de chinul singurătății. Cei doi formaseră un singur suflet și un singur trup, doi oameni care nu se sfiau să-și mărturisească pasiunea, ce le aureola fiecare clipă petrecută împreună. În anii dificili ai încercărilor sale, Tudor Arghezi a avut în Paraschiva pe cel mai important partener. Unul care nu s-a îndoit niciodată de bărbatul cu glas subțiratec și gesturi molcome.

Fără Tudor Arghezi, limba română ar fi rămas în apele liniștite, ale unei cumințenii stilistice plictisitoare.