s-a făcut o liniște nefirească gura fructelor tace
în rest
tu ești ultimul când se împarte ceva
văd șirul bărbaților fără nume la fericire
să-ți aștepți rândul – îmi spui
prin sita asta am lăsat să ne scape măruntul – răspunde altcineva
și pata roșie se-ntinde-ntre noi
un accident minor pe culoare
lungi urmele noastre un tatuaj fără piele
e doar hohotul spart umple
oale ulcele cu gâturi de cuie
albe negre și albe
mă zgârie pe limbă îmi gâlgâie
foto tumblr.com
Citește și foamea nopții mă privește nestingherită
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
