o panglică (vio)lentă, iubirea
se bombează sub foarfeca soarelui
parcă-i văd pulsațiile umede
ce-o gâdilă și-o fac să râdă în hohote
ca un tren încovoiat de
pământul din sandalele mele albe, rătăcitoare
într-o pădure de respirații cu gâturi lungi
mă pierd, urmărind-o,
nălucă mai iscusită decât jongleurii
mai subtilă ca ceasornicarii surprinși
în penseta infinitezimalelor menuete
pe cât de ademenitoare,
pe-atât ești tulburată, iubire, de miresmele
și pletele mele
întunecate valuri de cilindri pe ramuri
fără să respiri sau să strigi, continuu mă chemi
și fără
să recunoști, măcar, că jocul nostru e-o trecere
înfoliată cu pasiune de vameșii orbi,
din pietre.
foto tumblr.com
Citește și Aștept
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.