Nu mă gândesc că scriu despre Clara Mărgineanu in memoriam…Duminica a stabilit pentru ea data plecării din acest univers rânduit distopic și mi-a răpit posibilitatea să o protejez cu forța mea de interpretă-luptătoare…Am știut că o cunosc pe Clara dintotdeauna, deși de abia o întâlnisem prin 2016. Un glas sculptat în rezonanțe dure, învăluit în misterul frazării, o privire adâncă și impulsivă, o frângere de buze proprie celor sortiți nefericirii abstracte. Pe Clara nu o puteai prinde în cuvinte, substanța devenea fluidă și scăpa cadranelor ceasului. Pesemne de aceea timpul uman a fost dinamitat de trecerea ei de cometă…Clara nu a fost romantică, ci clarvăzătoare. Poseda o putere magică de a stârni forțele naturii prin spiritul ei antropocentric. Își transforma temerile în pumnale înfipte în propriul corp, strivit de asfaltul contemporaneității care plantează “amintiri ce ucid”…Știa că norocul își va cere ”simbria” precum știu spiritele întrupate din aurul inspirației, iar ”osânda” era simțită ”în tâmplă” încă de atunci când tinerețea flutura nestingherită printre ridurile fine. Înfruntarea morții este copleșitoare pentru un pumn de om… ”Femeia-Poem” a jucat moartea, mizând pe poezie ca pe o formă de sublimare a durerilor și a neîmplinirilor cotidiene. ”De tot ce-am trăit două cruci au crescut”…Clara și Femeia-Poem sunt verticalizate prin cele două cruci gemene, care se intersectează în strigătul ”legănat de escortă” din cartea deschisă în fiecare duminică…Neputințele trupului sunt vândute la tarabă, iar fiecare Duminică rămâne un prilej de adăugare a unui rid pentru Femeia-Poem.
Clara Margineanu- foto Florin Constantinescu
Atașez „Sărmanele Duminici” în prima formă a apariției din 1996, așa cum mi-a trimis-o Clara după ce i-am mărturisit intenția de a-i cânta poezia. De fier cum era, Clara a făcut și corecții, pe care le pun tot aici, ca o mărturie a exigenței care învinge timpul !
Voi număra cutele poeziei, am nevoie de lumina Clară în ”Sărmanele Duminici”…
