„Cel mai frumos lucru este cunoașterea de sine pentru că este singurul mod de a deveni tolerant și indulgent față de ceilalți.” – Dalida
Dalida sau „Dali”, așa cum îi spuneau fanii, Iolanda Cristina Gigliotti pe numele său adevărat s-a născut în capitala Egiptului pe 17 ianuarie 1933, într-o familie de emigranți italieni. Deși părea că astrele îi hărăziseră o profesie obișnuită de secretară, lumea ei este pentru prima dată întoarsă la 180 de grade o dată cu câștigarea unui concurs național de Miss.
Cinematografia egipteană își deschide acum porțile pentru regina frumuseții, care începe să joace în filme. În timpul filmărilor este remarcată de regizorul francez Marc de Gastyne care îi propune să-și continue cariera în Franța. Cea care era cunoscută pe atunci cu numele de Dalila acceptă provocarea, deși familia sa nu era de acord, fiind susținută în alegerea ei doar de fratele său Orlando, care îi va deveni mai târziu confident și producător. Dar avea să-și dea seama în scurt timp că îi era imposibil să pătrundă în lumea fascinantă a cinematografiei franceze. Astfel că urmează cursuri de muzică și cântă în câteva spectacole de cabaret pe Champs Elysées.
Un moment decisiv pentru viitoarea ei carieră a fost acela când Bruno Coquatrix îi propune să participe la concursul muzical „Numărul unu de mâine” organizat la celebra sală de spectacole Olympia, condusă chiar de el. Printre cei prezenți în acea seară în sală era și directorul artistic al postului de televiziune Europe 1 – Lucien Morisse – precum și producătorul muzical Eddy Barclay, aflați în căutare de noi voci. Toți sunt pe loc cuceriți nu doar de frumusețea exotică a Dalilei, ci și de vocea ei. Barclay îi propune lansarea primului său disc, cu numele „Dalida”, colaborare care s-a dovedit avantajoasă atât pentru Dalida, cât și pentru casa de producție a lui Barclay care până atunci era destul de puțin cunoscută.
Lucien Morris, care între timp îi devenise manager și soț, îi propune sa înregistreze melodia Bambino și are o intuiție foarte bună, reușind performanța de 1 milion de exemplare vândute, ceea ce face ca în 1956 Dalida să primească primul său disc de aur (realizat în mod special pentru ea), pentru ca 8 ani mai târziu să i se înmâneze primul disc de platină, iar în 1981 primul disc de diamant. Toate melodiile interpretate de Dalida deveneau imediat un succes, precum Come prima, O sole mio, Il venait d’avoir 18 ans sau Laissez-moi danser. Viața sa profesională prindea tot mai mult aripi și atingea succes după succes; ca artistă avea tot ce-și putea dori, poate mai mult decât își imagina în copilarie, când era nevoită să poarte niște ochelari mari pentru a-i corecta miopia și strabismul și când spunea despre ea că este „rățușca cea urâtă”.
Dalida era adorată de public, căruia îi întorcea iubirea cel puțin cu aceeași intensitate. Dalida era viață, era iubire, iubea să iubească. Pentru ea cariera era foarte importantă; într-un interviu televizat în 1971 spunea că atunci când urcă pe scenă trăiește o adevărată întâlnire de dragoste. Artistic avea tot ce-și putea dori, dar ca femeie se simțea neîmplinită, neiubită, neînțeleasă, dezamăgită. Strălucirea care o însoțea pe scenă nu se regăsea și atunci când părăsea scena. Eșecurile sentimentale au făcut de la început parte din viața sa; parcă îi era dat să fie mereu „abandonată” de bărbații din viața ei, începând din copilărie când a fost despărțită brutal de tatăl său care a fost deportat în timpul celui de-al doilea război mondial și continuând cu Alain Delon cu care a avut o scurtă idilă pe la sfârșitul anilor 1960, când ea abia lua contact cu lumea artistică.
Apoi l-a pierdut pe soțul său, Lucien Morris, care s-a sinucis trăgându-și un glonț în cap în apartamentul lor din Montmartre (Paris). Dalida făcuse o pasiune pentru mai tânărul actor și pictor Jean Sobieski, pe care îl cunoscuse la Cannes, în timpul căsătoriei; aflând, Lucien îi promite răzbunător că îi va distruge cariera. Văzându-se în pericol de a cădea de pe piedestalul pe care se afla și de a-și vedea gloria apusă, renunță la cel despre care spunea că este „cel mai frumos dintre toți, o apariție”, așa cum îi mărturisea mai târziu fratelui său Orlando.
Se întoarce la Lucien, reușind să-și salveze cariera și încercând totodată să-i recâștige afecțiunea lui Lucien, dar fără succes. Neîmplinirea sentimentală o aruncă pe frumoasa Dalida în brațele tânărului compozitor italian Luigi Tenco, pe care încearca să-l lanseze în cariera muzicală încurajându-l să participe la celebrul Festival de la San Remo în 1967. Acesta pierde concursul și deși are parte de toată susținerea partenerei sale, sfârșește și acesta prin a-și trage un glonț în cap. Mai mult, chiar ea l-a găsit în cameră căzut pe burtă; a crezut că doarme, „răpus” de alcool și de tranchilizante.
Îi mângâie părul și îi cuprinde cuprinde chipul însângerat în mâini. Imaginea mâinilor ei pline de sânge o va bântui până la sfârșitul zilelor. Luigi era prima mare iubire adevărată a Dalilei, iar moartea acestuia a afectat-o atât de mult, încât a vrut să-și pună capăt zilelor, însă fără succes. A fost găsită la timp de o cameristă și va rămâne în comă zile la rând, dar va supraviețui; până la urmă, traiul fără Luigi nu mai era viață, era doar supraviețuire și atât. A continuat să interpreteze în concertele ei melodia al cărei titlu prevestea finalul poveștii lor de iubire și care lui ar fi trebuit să-i aducă marele premiu la San Remo (Ciao amore, ciao), iar ca un omagiu adus celui iubit a apărut melodia Gigi l’Amoroso.
La scurt timp după tentativa sa de sinucidere cu trei tuburi de barbiturice din decembrie 1967 îl întâlnește pe Lucio, un tânăr student din Roma, care abia împlinise 18 ani. A fost o poveste de iubire scurtă, dar intensă și cu un final tragic din cauză că artista rămâne însărcinată și știe că nu poate păstra copilul. Motivul deciziei de a renunța la sarcină rămâne încă un mister.
Să fie faptul că un copil venit pe lume în acel moment i-ar fi periclitat cariera în plină ascensiune? Sau poate faptul că ar fi adus pe lume un copil, necăsătorită fiind, iar publicul ar fi judecat-o? Sau poate chiar Lucio i-a cerut acest lucru. Cert rămâne doar faptul că a suferit pe ascuns o întrerupere de sarcină în Italia, în urma căreia a aflat că nu va cunoaște niciodată binecuvântarea de a avea copii, ceea ce i-a adus o suferință în plus, mai ales că își dorea o familie și își dorea copii.
Despre tragedia pierderii sarcinii au știut doar fratele său Orlando și o verișoară, totul rămânând sub tăcere până în 1973, în momentul lansării melodiei Il venait d’avoir 18 ans (Abia împlinise 18 ani). Sensul ascuns al versurilor scrise de Pascal Sevran dezvăluie de fapt publicului povestea lor de iubire și implicit tragicul episod, așa cum mărturisea Orlando în cadrul emisiunii Viața secretă a cântecelor, difuzată la postul de televiziune France 3.
Vestea că nu va putea fi mamă niciodată, pe lângă faptul că i se luase șansa de a-și întemeia o familie cu adevărata ei iubire, nemaipunând la socoteală modul în care luaseră sfârșit relațiile cu bărbații din viața ei, toate acestea n-au făcut decât să-i zdruncine și mai mult sănătatea fizică și mentală și să o cufunde tot mai adânc în ceea ce ea numea „iarna” vieții sale.
În cadrul unei emisiuni tv. difuzată în 1971, Dalida vorbește pentru prima dată despre momentele de depresie, despre tentativa de sinucidere și despre sprijinul oferit de fratele și producătorul său Orlando. „Eu cred că sinuciderea nu este nici un act de curaj, nici un act de lașitate, nici un act eroic, e pur și simplu o boală și că oricine poate fi bolnav, cu atât mai mult o vedetă. Sunt atâția oameni care se sinucid și pe care nu-i știm pentru că nu sunt cunoscuți; dar este o boală.
Așadar, trebuie spus că am trecut timp de patru ani, din 1957 și până azi, printr-o perioadă destul de dificilă, dar care m-a ajutat să mă îmbogățesc sufletește; este ceea ce eu numesc „iarna mea”. Și trebuie să spun că în această perioadă l-am avut alături pe fratele meu, Bruno, dar căruia în meseria noastră i se spune Orlando; și lui îi datorez enorm.”
O altă relație încheiată cu un suicid este cea cu Mike Brant care, într-un moment de profund dezechilibru psihologic, a ales să-și pună capăt zilelor aruncându-se de la fereastra apartamentului său din Paris, în plina glorie. Între ei nu era decât o relație de prietenie sinceră; Mike Brant era pentru Dalida umărul pe care a plâns nu o dată, iar pierderea lui a marcat-o, mai ales că el nu avea decât 28 de ani, iar asta n-a făcut decât s-o arunce din nou în „iarnă”.
Viața ei pare să reintre pe făgașul normal atunci când îl cunoaște prin intermediul lui Sevran pe Richard Chanfray, un personaj pe jumătate poet, pe jumătate șarlatan, adept al științelor oculte, care pretinde că este reîncarnarea legendarului conte de Saint-Germain din Secolul Luminilor.
Fără urmă de-ndoială, noul partener al Dalidei nu este chiar cu capul pe umeri, iar ea nu-și face prea mari iluzii în privința lui, dar felul lui de a fi o amuză, iar relația lor avea să dureze nu mai puțin de nouă ani. Dalida a trăit clipe destul de fericite alături de el, până în 1981 când se desparte de acesta. Doi ani mai târziu și acesta se sinucide. Presa vorbea atunci de un blestem care s-ar fi abătut asupra artistei.
Ultimul bărbat din viața Dalidei a fost chipeșul doctor François Naudy, al cărui telefon se pare că l-ar fi așteptat ea în seara fatală de 3 mai 1987. Un telefon care nu a mai venit, sugerându-i că este din nou abandonată, iar aceasta ar fi fost ultima picatură din oceanul de amar în care se zbatea de atâția ani și din care nu a mai reușit să iasă la liman.
A transpus în melodiile pe care le cânta atât intensitatea iubirii, cât și sensibilitatea sufletească și emoțională. Publicul i-a fost în cele din urmă singurul prieten și amant fidel care nu a abandonat-o nici chiar după ce ea n-a mai fost. Dovadă stau reeditările și reorchestrările discurilor ei, emisiunile tv. omagiale difuzate la douăzeci de ani de la moartea ei, biografii, cărți, CD-uri și DVD-uri scoase atunci, precum și filmul Dalida care îi este consacrat în 2017.
În același an, între 27 aprilie și 13 august, Muzeul Modei din Paris i-a dedicat o expoziție în Palatul Galliera, în cadrul căreia puteau fi admirate ținute strălucitoare și senzuale din garderoba sa. Rămâne în amintirea noastră ca artista care a vândut 100 de milioane de discuri, a cântat în 7 limbi diferite, a jucat în 11 filme și a fost distinsă cu numeroase premii pentru performanțele sale muzicale și cinematografice. Parisul își va aminti de ea în veșnicie prin bustul artistei amplasat în Place Dalida din Montmartre.
Citiți și despre Sibiu Jazz Festival
