Muză pentru poetul cu trai singuratic (o poveste)
În noaptea cu lună plină, poetul stătea lângă ochiul de apă din pădurea unde-şi ducea traiul singuratic. Acolo se înstrăinase el de lume, petrecându-şi anii precum pustnicii, scriind şi cugetând. În acea noapte însă, nu-l mai trăgea inima spre îndeletnicirea scrisului.
Opaiţul locuinţei sale se stinsese demult iar el se simţea abătut. Gânduri negre îi îngreunau inima. De unde până atunci crezuse că pofta, de care avea trebuinţă ca să scrie, se afla în sinele său, acum înţelegea că s-a înşelat. Din afară trebuia să vină aceasta; de la altcineva. „Dar cine ar putea fi acela, în stare să-mi învioreze inima”, chibzui el?
Abia ce-i fulgui prin minte această părere că pădurea parcă fu cuprinsă de freamăt. Luna lucea mai tare pe boltă, noaptea deveni mai puţin obscură, faţa lacului se încreţi ca sub atingerea brizei şi, din pale subţiri de ceaţă, o fiinţă diafană se adună dinaintea lui.
– Cine eşti tu, o întrebă poetul, când o văzu că se apropie…
– Nu ştiu, răspunse arătarea.
Singuratecul stihuitor o întrebă din nou:
– Care e numele tău?
– Nu am nici un nume, veni răspunsul. Poţi să-mi spui cum vrei.
– De unde vii şi încotro te duci, urmă poetul?
– Mă poartă vântul nărăvaş. Acum mă vezi lângă tine, mâine voi fi departe, la o mie de leghe de aici, poimâine poate că iarăşi voi poposi lângă lacul acesta.
Poetul o întrebă atunci prin care alte locuri s-a mai preumblat iar zâna ori stafia îi răspunse astfel:
– Am fost pe vârfuri de munţi, acolo unde e veşnic zăpadă şi frig, m-am legănat pe puntea corăbiilor, pe marea colcăind de monştri neştiuţi, printre marinari netemători, i-am însoţit pe crescătorii de cai iuţi, pe stepele nesfârşite, unde furtunile spulberă totul în cale, m-am adăpostit în codrii merei, unde fiarele sălbatice îi alungă pe cei ce le calcă locul. Nimeni nu m-a primit. M-am aţinut şi în pustia bătută de soarele neândurător, dar grotele pustnicilor de acolo nu sunt îmbietoare.
Meşterul stihuitor îşi întoarse privirea de la nălucă şi îşi lăsă fruntea în palme. Se apropia ceasul când zorile mijeau peste vârfurile brazilor. La un răstimp, îşi ridică ochii din nou. Arătarea încă era acolo! Parcă mai reală ca înainte. Se bucură, pentru că avea o nouă întrebare la care ar fi vrut să afle răspuns:
– Spune-mi atunci, reluă el, de ce te-ai oprit tocmai aici?
– Am auzit că ai nevoie de mine şi, iată, m-am înfăţişat.
– Ce poţi face tu pentru mine, se arătă nedumerit poetul?
Iscodire la care duhul fără nume îi răspunse:
– Îţi pot înviora inima!
– Inima mea se lasă greu înviorată, suspină poetul. Zac în ea toate relele de care tu te-ai ferit înainte: piscuri îngheţate şi abisuri fără fund, întinderi vămuite de vânt şi desişuri nepătrunse, grote întunecoase şi sălbăticiuni de tot felul.
Oaspetele noptatec glăsui atunci astfel:
– Sloiurile de gheaţă din inima ta, eu le pot topi cu o suflare. Abisurile ei ştiu să le umplu cu nădejde. Pe întinderile ei pustii voi presăra mulţimi de flori de o frumuseţe nemaivăzută. Bezna de acolo o voi goni cu mângâieri astfel încât să poţi mărturisi lumii că împreunarea dintre dragoste şi înţelepciune poate rupe zăgazurile lumii.
– Mersul lumii nu-l poate schimba născocirile unui poet, spuse singuraticul.
– Nu şovăi, i-o întoarse duhul! (În zarea dimineţii nou-născute, pletele-i arămii păreau aievea.) E drept că versurile şi poveştile nu pot schimba lumea, dar ele pot mişca sufletul celor chemaţi s-o facă.
La auzul acestor cuvinte, inima poetului se învioră pe dată. Simţi cum fu din nou cuprins de pofta de a „mărturisi” şi i se păru firesc ca, de atunci înainte, pe oaspetele său nocturn să-l cheme, spunându-i „Muza mea cea dragă!”
Citiți și Colette și iubirea imposibilă…