Cuplu
Unii te văd numai pe tine,
Alții mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect,
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri de la o inimă la alta.
Cum ești?
Dacă ridic brațul
Și-l întind mult înapoi,
Îți descopăr clavicula dulce
Și, urcând, degetele îți ajung
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru brațe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai dușmanul din fața mea
Și tu numai dușmanul din fața ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poți fugi numai în partea ta
Și eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viață și pe moarte.
Sărutul, Gustav Klimt
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Și va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoașă,
Cât un neg…
Oh, numai noi doi cunoaștem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Și-a înțelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuți ca două crengi
Și dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
Ana Blandiana:
„În viaţa mea, verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi, atât de important, încât – folosind un foarte mic artificiu poetic – mărturisesc că n-aş putea să mă imaginez trăind fără a citi, dar nu mi-ar fi deloc greu să mă închipui citind şi după moarte.”
Și încă ceva: poezia are acest dar miraculos de a concentra întreaga forță a dragostei într-o privire, într-o îmbrățișare, pentru că acolo unde se nasc vorbele, spunea cineva, dragostea încetează.
”Vorbind despre poezie vorbeşti implicit despre dragoste. Poate de aceea, ca şi despre dragoste, despre poezie vorbesc de obicei cei care nu o trăiesc. Marilor îndrăgostiţi le e suficientă privirea. Că nu există poezie în afara iubirii mărturie stă întreaga istorie a liricii lumii, dovedind atât de definitiv acest adevăr, încât sunt convinsă că ar fi destul să se determine câtă dragoste conţine un suflet pentru a şti şi câtă poezie conţine. Şi atunci aproape că nu mai rămâne, pentru a cunoaşte această poezie, decât să încerci să cunoşti dragostea din care se naşte.
În mod comun, mai ales vorbind despre poezie, dragostea este confundată cu erosul. Există, în accepţia curentă, o poezie de dragoste, adică o poezie erotică, una de idei, una patriotică, una filozofică, una peisagistică, una agitatorică şi nu se observă cât de exterioară, cât de falsă este această împărţire, când ele nu sunt delimitate decât de obiectul iubirii, când pentru oricare dintre ele dragostea este condiţia sine qua non de existenţă: poţi iubi un om sau un munte, o atmosferă sau un vis, poţi iubi un râu sau o idee, o amintire, o ţară, o carte, un sat; poţi iubi viaţa, sau moartea.
Poţi să iubeşti întreaga omenire, poţi să iubeşti un întreg popor şi poţi să iubeşti numai o şuviţă căzând într-un fel singular pe o singură frunte, un arbore care îşi risipeşte frunzele într-un fel numai al lui. Dragostea, ca şi viaţa, ca şi divinitatea, este nemărginită, nemărginite formele ei de înflorire şi din fiecare dintre ele, ca o mireasmă simţită numai de sufletul tremurător al poeţilor, se înalţă iubirea în sine. Pentru a deveni născătoare de poezie, iubirea suie, ca prin vămi purificatoare, treptele frumosului intuite de Platon şi abia acolo, în aerul atât de pur încât devine rarefiat, abia acolo, în flacăra care nu purifică numai ci şi distruge, se naşte poezia. Când nu se înţelege acest proces elementar, nu se înţelege nimic. Poezia nu este numai dragoste, dar este colorarea tuturor sentimentelor în lumina ei stranie, neanalizabilă. Ura însăşi nu este decât o altă faţă a iubirii, ura însăşi intrată în câmpul magnetic al dragostei se încarcă de forţă capabilă să nască poezie. Cine nu simte acest proces elementar, nu înţelege nimic. Toate doctele discuţii despre limbaj încearcă doar să ascundă primara lipsă de intuiţie, totala lipsă de pătrundere. Din când în când, se descoperă cu surle şi trâmbiţe o Americă, în care poeţii trăiau de secole. Criza limbajului nu este o descoperire a teoreticienilor contemporani, nu este decât o gălăgioasă formulare a veşnicului adevăr potrivit căruia îndrăgostiţilor le e suficientă privirea.”
(”Calitatea de martor”, un fragment din volumul semnat de Ana Blandiana)
Autoportret cu palimpsest
