Deşi ne plângem constant că nu avem timp pentru tot ce ne dorim, se spune că există timp pentru orice. Există un timp pentru joacă, pentru zâmbet, pentru lacrimi, pentru dor, pentru iubire, pentru iertare, pentru recunoştinţă, pentru visare, pentru iluzie, pentru speranţă, pentru regăsire, pentru eternitate. Există un timp pentru toate, la timpul potrivit. Dar mai ales ales, există timp pentru adevăr şi există timp pentru minciună.
Niciodată nu au putut fi separate, nu au putut exista, decât împreună. Pentru că asta e în legea firii, un echilibru perfect între cald şi rece, alb şi negru, iubire şi ură.
Am iubit minciuna. Am respirat-o avid pentru că era tot ce aveam nevoie. Îmi ţinea de cald în nopţi pustii şi reci, mă înveleam în moliciunea ei, mă extazia când zilele-mi păreau seci şi fără de culoare, îmi colora un cer gri ce insista în grandoarea lui să nu-mi arate crâmpeie de albastru intens. Conştinţa mea o percepea ca pe-un adevăr îndelung aşteptat şi refuzat. Era atât de la-ndemână încât orice adiere de rece adevăr era anihilat imediat de căldura atât de primitoare, reconfortantă ce mă aştepta de fiecare dată cu braţele deschise. Ce mă îmbăta cu vorbe meşteşugite în cea mai armonioasă desfătare a sufletului, ce îmi promitea atingerea oricărui vis plăsmuit de o minte mult prea inocentă pentru a putea înţelege minimicimea poveştii de viaţă a minciunii.
Am iubit adevărul. Mi-a fost cumplit de dificil să-l cuprind cu sufletul, deşi raţiunea şi-l făcuse aliat cu mult timp în urmă. L-am lăsat în cele din urmă să mă invadeze organic, să mă domine şi să îmi stingă orice torţă vie ce ardea în mine, să-mi îngheţe orice aspiraţie vecină cu nebunia, să-mi arate calea echilibrului ce poate fi trasată doar de el, adevărul. Drumul era anevoios, sinuos, cu pante şerpuite ce-şi strigau fascinaţia şi măreţia date de nemiloasa dar poleita minciună.
Totuşi, începeam să iubesc adevărul simplu, curat dar rece ca apa unui izvor de munte. Mai înainte de toate mi-l făcusem prieten, sorbind câte o picătură din glacialul lui, ca nu cumva să îngheţ înainte de mă prinde cu tentaculele lui sigure în cea mai eliberatoare trăire.
Am iubit deopotrivă, ambele certitudini. Le-am iubit aşa cum ştiam eu s-o fac, nu cum mă învăţaseră alţii. Natural, firesc, dar mai ales total, complet, fiindcă nicio raţiune şi nicio emoţie nu putea fi trăită cu jumătăţi de măsură. Nu de mine, nu în felul acela.
Dacă le-am înţeles? Nu. Niciodată în forma lor pură, niciodată pe de-a-ntregul. De fapt, nici nu mai conta pentru că le trăisem pe amândouă într-o viaţă, cât alţii în zece vieţi. Le-am iubit egal, le-am date şanse egale, uneori ne-am contopit sublim şi am valsat în cel mai simplu pas de dans ce a existat vreodată. Pe numele lui real, viaţă.
Nu am putut niciodată să iubesc concomitent deşi uneori inima-mi dădea ghes să găsesc cale de mijloc şi să pendulez între ele, fix ca mersul pe sârmă. Aveam iluzia unei plase de siguranţă dar viaţa nu-ţi garantează aşa ceva. El, pasul de dans, m-a forţat să aleg fiindcă în inima acestei femei nu era loc decât de o singură iubire, nu de tandemul celor două.
Am ales adevărul pentru că acele lui reci, de gheaţă, sunt întotdeauna de preferat în locul unei cenuşe împrăştiate în cele patru zări, ale căldurii emanate de văpaia flăcării minciunii.
Din „Cioburi de suflet”
Citiţi şi De ce fugi de iubire?, de acelaşi autor.
Cine sunt eu? Mă întrebam adesea când îmi permiteam luxul de a lăsa eu-ul din mine să iasă la lumină. Sunt litere și scris. Sunt muzică în timpuri reci și ploioase. Sunt zâmbet oricum, oriunde. Sunt iubire, inocență și pasiune. Sunt cuvinte nerostite și vise împlinite. Sunt eșecuri și dezamăgiri. Sunt tot ce mi-am dorit să fiu, dar cu permanenta dorință de a avea întotdeauna un gând bun, o faptă pe măsură și un vis îndrăzneț.
