„Adevărul este ca un leu. Nu trebuie să-l aperi. Lasă-l liber, se va apăra singur.” – Sfântul Augustin
Tot așa este și în iubire. O iubire păzită, nu-i iubire! Când iubirea există, se manifestă… este de nestăvilit, de neoprit. Vă veți spune, “dar eu am iubit cu toată ființa mea și cu tot sufletul meu”. Sigur, este posibil, nimeni nu contestă, aveți dreptate! Îmi permit totuși sa fac o paralelă: sunt convinsă că vi s-a întâmplat să auziți adesea în preajma voastră, “ îmi place melodia asta de mooor”, cu gesturile frenetice aferente extazului, a la “mama mia”! Iar ție nu doar că nu-ți gâdilă urechea într-un mod plăcut, dar chiar te face să te întrebi ce-o fi atât de wow, încât să “ mori” de gălăgia aia?!
Sau, când ți se detaliază cum se simte pentru unii, răsfățul fiecărei papile gustative la contactul cu un anume fel de mâncare… “băi, îmi plouă în gură când mă gândesc la ciorba de burtâ, tocănița din mațe de miel, sloiul de oaie”, etc dar care pe tine nu doar că nu te excită, gustativ vorbind, dar bașca ți se mai face și gura pungă și părul măciucă, numai la gândul că ți s-ar putea vreodată plimba prin gură niște combinații de alimente după care tu nu salivezi, ci vomezi… Sau când alături de gașca ta de prieteni, amici, colegi, cunoscuți… vă dați cu părerea despre vreun idol preferat ( muzician, actor, artist, dansator, whatever…) și nu doar că nu sunteți congruenți în opinii, dar mai că se lasă cu păruială, după ploaia de argumente și furtuna de contraargumente.
Exact! De gustibus non es disputandum. Și acum să revin la cifra doi, care dă și numărul partenerilor unui cuplu. Fiindcă “doi”, cel mai bine rimează cu “noi” și cu “ goi”, după părerea mea. Noi doi goi. Goi de fals, de măști și de ipocrizie. Noi doi cu soare sau cu ploi, rămânem tot noi. Soare tu, ploaie eu, împreună curcubeu, nu? Cine nu-și dorește rezultatul ăsta la adunarea partenerilor? Dacă v-a dat cu virgulă, adunarea, nu disperați! Dacă voi ați simțit iubirea penru celălt la nivel intracelular, dar nu vi s-a răspuns la fel, nu vă mai condamnați, că n-aveți nicio vină că celălalt nu vă prinde unda.
În prima fază vă simțiți trădați, apoi treptat veți înțelege că în timp ce unii cresc, alții stagnează. În timp ce unii evoluează, alții rămân pe loc… În timp ce unii oferă diamante, alții sunt ocupați să caute pietricele colorate prin te miri ce râuri. În timp ce unii au grădină cu flori la picioare, ei au treabă să găsească trifoi cu patru foi în curtea din spate și tot așa. De cele mai multe ori, asta se întâmplă, din păcate. Minunea se petrece când cei capabili de iubire, înțeleg totuși la un moment dat, cât de frumos au crescut iubind, neiubiți fiind.
Cei care au primit această binecuvântare divină, știu că iubind lași liber, știu că celălalt nu poate trăi fericit lângă tine oricâtă iubire i-ai furniza tu. Fiindcă toată energia asta a ta, trece pe lângă celălalt, așa cum scapă căldura pe lângă un horn învechit, crăpat…se pierde pur și simplu oricât “material bun” ai pune tu pe foc. Și ei au capacitatea asta de a înțelege că dacă forțează alimentarea, casa tot nu se încălzește, ci se afumă… se cănesc pereții cu negreală iar aerul devine înecăcios.
Nu se poate trăi așa, nu? Ce paradox! Ei sunt hărăziți cu superputerea asta, de a oferi iubirea în cea mai pură formă, gratuit și fără condiții. Vă puteți imagina însă, cum ar fi relațiile în care ceea ce dăruiești ți se și oferă în egală măsură? Se poate să-ți dorești mai mult decât atât?! Întreb și eu pentru o prietenă… Până aflu răspunsul, să fim iubire, zic!
Citiți și E aproape toamnă….
