Suntem ceea ce rămâne din noi

 Suntem ceea ce rămâne din noi… Un muzeu este locul sacru de întâlnire al omului cu arta…, iar dacă vine vorba despre Luvru, cu atât mai mult capătă sens aceste gânduri.

În cel mai vestit muzeu al lumii nu poți decât să recunoști că omul și-a căpătat, prin arta sa, dreptul la nemurire și că geniul său creator a reușit să sfideze legile Universului, ridicându-se deasupra timpului. Aici poți trăi nemijlocit ieșirea din Timp la care Eliade cugetase atât de profund, în plus, ai sentimentul că el curge invers, din prezent către obârșii, făcând loc unei călătorii inițiatice printr-o lume a desfătării spre tinerețea fără bătrânețe de dincolo de limita umană.

Măreț în toate trăirile sale ce cunosc o gamă infinită de nuanțe, el nu numai că nu s-a lăsat înfrânt de necruțătorul Destin, ci l-a topit în materialul dur pe care însăși natura i l-a pus la dispoziție, ca să-i poarte numele peste veacuri.

Vestita fortăreață a devenit, după Revoluția Franceză, unul dintre cele mai strălucitoare locuri în care vizitatorii pot reface, cu pas cuminte și isteț, întreaga istorie culturală a umanității, din preistorie și până în zilele noastre, semn că în evoluția sa, cea mai importantă lege este continuitatea.

10 august 1793… inaugurarea oficială a însemnat oferirea unui loc de pregătire a artiștilor vremii aproape de inima Parisului,  publicul larg având acces numai în zilele de duminică, mult timp după aceea…

Pe malul Senei, Luvrul se înalță cu o superbie pe care numai un artist o poate înțelege și accepta, datorită caracterului eclectic al ansamblului arhitectural în care se regăsește: Piramida de Sticlă adăpostește intrarea ca un tunel al timpului cu mii de fațete care pulverizează lumina călăuzitoare din exterior, revelație a legăturii cu sacrul, boltind în răsfrângeri de albastru cer, Palatul divizează în labirintice coridoare cele trei mari aripi, Denon, Richelieu si Sully, unde se află cea mai impresionantă colecție de artă a lumii.

Colecțiile sunt împărțite în șapte departamente: antichități egiptene, orientale, grecesti, etrusce și romane; sculptură, pictură, artă decorativă și artă grafică, iar cifra nu este întâmplătoare, căci șapte simbolizează ”prilejul favorit”, acea șansă unică de a asista la marele spectacol al lumii, în ceea ce are ea sublim și nepieritor. Privirea Monalisei, descinsă dintr-o scânteie divină de geniu artistic, rămâne acea atracție irepresibilă care urmează ieșirii din Paradis, căci Grădinile Tuileries, din apropierea muzeului, pot fi lesne asimilate unui Rai terestru ridicat de mâna omului.

Și nu numai ea… Luvrul ar putea deveni o Meca pentru occidentali, pentru că numai contactul cu Frumusețea poate da omului credința în puterile lui creatoare și sentimentul că singura cale de acces spre Absolut o reprezintă arta, singura capabilă să transforme Iubirea în principiu existențial suprem, din care derivă toate minunile trecerii noastre prin lume.

La Luvru

Ce de popor în templul artei sfinte!…

Sub aste bolţi de veacuri consacrate

Mii de străini din ţări îndepărtate

Trec rătăciţi… Dar să luăm aminte…

Abia-ndrăznim să trecem înainte:

Eterne forme-n marmură-ngheţate,

Vechi pânze rupte din eternitate

Vădesc ce-nalţă omeneasca minte…

E-o lume-n veci de veci nepieritoare,

Comori pe care Cronos nu le-nghite:

Un Rafael, un Rubens, un Murillo…

În fund, senina Venus de la Milo…

— Dar ce te-ntorci şi nu m-asculţi, iubite?…

— Ce ochi albaştri! Cum o cheamă oare?

Un poem de Ștefan Octavian Iosif