Regăsire
Mai vine totuşi, liniştea, mai vine…
Din ochii noştri mai răsare luna,
Iubita mea, ce bine mi-e cu tine,
Incomparabilă ca-ntotdeauna.
Şi te-am târât prin fracţii ordinare
Şi te-am supus concursurilor rele
Şi uite, rana ta din nou mă doare,
Iubită a neliniştilor mele.
Din care munte, de pe care creste
Eu te-am cules din rădăcină, toată,
Că podul palmei, ars, şi azi îmi este,
De strămutarea ta înrourată.
Adeveresc iubirea cu durere,
Pe lacrimi sprijin tălpile în ora
Când mă ridic la tine spre a-ţi cere
Să mă păzeşti de ochii tuturora.
Îţi meriţi iar şi iar, cu-ndurerare
Mai vechiul gând ce iarăşi se-nfiripă,
Porecla ta de Carmen Seculare
Că nu poţi fi un cântec de o clipă…
Şi dac-ai fi murit de umilinţă
Te-aş fi legat din nou din lut cu plânsul
Să-mi fii femeie şi să-mi fii credinţă,
Mai credincioasă mie ca eu însumi.
Adrian Păunescu, volumul „Locuri comune”, 1986
