Cum să omori frumusețea??

Golescu s-a îndrăgostit la un moment dat. Fusese timpul potrivit. Cel de tinerețe, Student fiind, nimic inedit, ca alte milioane a întâlnit o ființă pe care ajunsese să o venereze. Cel puțin la început. Iarăși o chestiune comună. Avea un fel de fibrilații când o întâlnea și o saluta. Nu aștepta răspuns. Era o fată distinsă. Cum să reacționeze la o fantomă? Uneori îi zâmbea și îl încărca cu multe energii pozitive. Pentru toată viața viitoare. Contingentă. Nesigură. Ulterioară. Da. Iar orașele din țară sunt cele mai iraționale și conservatoare din lume. Oscilează mereu între neutru și bine, rareori rău. Există o politețe egoistă evidentă. Conservatoare. Iar pomii, pomii nu-s nici exotici, nici banali. Sunt inediți și naturali în toată simplitatea lor. Dacă ai ochi să îi vezi alături de cerul brăzdat de nori albi, luminiscenți. Iar noaptea, noaptea în trecut rămânea darnică. Găseai la cinci dimineața lapte în lăzile stradale. De îți era foame, doamne, fie bine primit. Urbanizarea nu se proteja exagerat.

–Ce frumoasă … ! Gândi într-o clipită Golescu cu un fel de vinovăție ascunsă, genul prin care îți place ceva și nu ai recunoaște sentimentul nici în ruptul capului. Îi era frică de consecințe. Adică de judecata altora. Și de urmările asupra propriului corp. Să nu se îmbolnăvească. Dar sentimentul de plăcere era descris într-un mod personalizat. Unele flori sunt terifiante. Întâlnise ceea ce căutase, însă și de ar spune cu voce liberă îi era teamă că o să fie interpretat greșit sau neînțeles. Cel mai mult detesta impolitețea cuvintelor. A acelora aruncate aiurea fără fundament. Cum să îi spună că este frumoasă, probabil că auzise de la mulți o asemenea caracterizare și nu ar fi crezut dacă ar fi repetat cu un anume mecanism identic ca să obțină ceva în schimb. Nu dorea mare lucru. Adică năzuia totul, dar, neîncrederea este mai puternică decât naivitatea din cauza impostorilor. A acelora care dau cu calificativele în stânga și în dreapta numai ca să se satisfacă și să dispară în ceață, apoi. Nici măcar nu știu ce este frumosul. Doar tranzacțiile în numele lui. Iar adevărul îl reduc la balele personale. Salivă sărăcăcioasă. Arătată cu obstinență și dăruită comunității, întinsă prin intermediul degetelor personale vanitoase, oferită mulțimii care având bună simțire îl aplaudă, doar nu și-or vizualiza și vinde propriul scuipat pe care îl înghițeau cu naturalețe.

Avea părul lung, natural, semișaten și cârlionțat, ori era tunsă scurt, brutal și radia culori roșii evidente. Tuns drept sau fără linii patrulatere. Nimic aiurea. Ori pletele erau curgătoare. Conforme cu gravitația, alcătuiri perfecte. În realitate pe Golescu nu-l interesau pilozitățile ci picioarele care nu erau defel butucănoase. Criteriu magic. Rămăsese anacronic. Adică rămăsese prizonierul armoniilor elene. Antice. Și câte femei nu sunt în forme volatile mișcării? Pașii pierduți pe străzile cu suișuri și coborâșuri. Oamenii care se iubesc dau viață armoniei. Așa era și prin Cluj ori București, ori în altă parte din România. Fără ofense expate. Suntem ceea ce vedem, iar privirea ne este limitată conjunctural. Călca cu un anumit defect. Nicio frumusețe nu este desăvârșită. Doar pentru naivi există perfecțiunea. Golescu căutase iubirea. Iar cea din urmă nu are cum să fie absolută decât pentru sinucigași, pentru idealiști. Nu era laș. Dar rămânea suficient de naiv încât să creadă că nu a devenit un fel de divinitate pentru altă făptură. Știa că-i un om sau bou, sinonime, adică limitat.

–Ce frumoasă… și petalele erau deschise. I se ofereau, decizie de moment, fără tăgadă. Măcar în acea clipă numai lui. Vederii. Cerului. Ar putea să o rupă, dar de ce să o ofilească pentru un capriciu momentan? Nu că ar dori să fie a tuturor, sau să profite numai el de ea. Din această cauză avea un tremur intern. Cum să imortalizeze clipa? Imposibil. Ca și adevărul inconstant. Doar nu era un colecționar sau cretin care trăiește în trecut și prezent. Să se dea mare în fața lui, apoi a altora și să ignore viitorul. Poate, poate, vine un bou care are cu adevărat nevoie de plantă. Alfel moare. Adică nu de-adevăratelea, dar de actorie. Balele întinse peste frumos și frumusețe. Nimeni nu are dreptul să le acapareze.

–Ce frumoasă… este dimineața când te afunzi în vise. Măcar nu superi pe nimeni cu acțiunile tale. Și florile sălbatice sunt cele mai frumoase. Cât timp mai rezistă neotrăvite de cretinii care își ucid viitorul. Dar nu înțeleg acest lucru. Păcat. Pentru frumosul uscat.

Cum să omori frumusețea? O întrebare retorică și fără de sens. E ca și cum ai spune cum să vezi mai bine, dacă ești un orb neprefăcut? Inutil și indestructibil. De ce? Păi, lovești cu o rangă de fier ori baros într-un loc bine delimitat și nu capeți decât praf în schimb, reziduuri,  recunoaștere a efortului depus pentru un moment de extaz superficial. Chiar are sens, până la urmă să ucizi frumusețea? Pentru cei frustrați are, dar sunt nesemnificativi de vreme ce sunt cu adevărat majoritari. Cei mai mulți dictează. Prost, indiferent, limite penibile. Mulțimea conduce în multiple planuri, este democrația de jos. Aia în care nu contează urmările, ci crezul. Însă, cu timiditate întreb: de ce să omori frumusețea? Indiferent că este situată în planul de sus. Oricum, este absurd! Însă partea cea mai importantă se naște înainte de a apărea pe lume. Frumusețea nu poate fi omorătă. Tare. Nu? Corect. Însă nu pentru turmă.

Golescu s-a întâlnit într-o seară cu Iliescoi. Un tip la fel de tâmpit ca și el, slab, pirpiru, cu burtă și mai multe perspective. Slab și cu burtihan, specific rahiticiolor, dar vorbea destul de elevat, fără noimă deseori, însă cu importanță. Citise suficient de multe și își etala lecturile fără să o ceară cineva, cauză din care era văzut de cei mai leneși drept un băiat deștept și spumant. Adică spectaculos. Au ajuns în campusul studențesc. Cum să îi atragă atenția persoanei pe care o adoră noaptea? Ziua nu ar fi cutezat. Și ca să fie băgat și el în seamă însemna să se transforme din anonim în semnificativ. Cel mai indicat ar fi fost să lase timpul să judece. Iliescoi pragmatic i-a spus că ar trebui să îi trimită bilețele de amor. Încercase deja varianta, dar ei nu îi prea plăcea să citească scrierile unor anonimi. Mergea ca orice femeie în devenire pragmatică la sigur. Adică pe cei consacrați. ”nu” a fost răspunsul lui.

Au încercat prima dată cu pietricele! Varianta cea mai cunoscută. S-au oprit când Iliescoi încercase imposibilul, a luat o dală de câteva kilograme din paviment pe care nu a fost în stare să o arunce mai mult de câțiva metri. Era să le pice în cap. Ca să evite rănile involuntare au hotărât că este mai indicat să nu procedeze ca majoritatea lunaticilor.

Și lui Iliescoi îi plăcea de fata de care Golescu era îndrăgostit. Dar nu recunoștea acest lucru fiindcă el căuta tufe. Adică ființe perplexe în fața superficialităților emise. Din această cauză îl ajuta. Pretexte. Oricum nu avea mare lucru de pierdut. Și era torpilat. Tocmai consumase o cantitate mare de votcă. În singurătate.

-Hai să aruncăm cu pietre, flori! Citise asta undeva, într-o proză scurtă, un american inodor și incolor. Iar pe aleile care treceau printre clăririle facultății de biologie existau trandafiri înfloriți.

-Bine. Golescu își rănise palmele și degetele de la țepii nocturni pe care nu avea cum să îi evite.

Degeaba, nici o privire somnuroasă, niciun zâmbet nu au ieșit pe balcon. O floare căzuse în interiorul respectiv fără consecințe. Și de ar fi apărut ar fi dat din umeri, poate flatată, și ar fi mers înapoi în patul înconjurat de pleduri aerisite. Puterea. Puterea se reduce la seducție. Când nu reprezinți un gen politic este aproape divină.

Stelele ori sunt multe și dese, ori se ascund ca și feminitatea. Apar numai când au chef sau drumul este liber. Normal. Golescu se chinuise cu câteva tuplini prea ușoare, mănunchiuri legate cu iarbă normală, și unul ajunsese unde trebuie. Nu ieșise nimeni. Nu-și impresionase iubita virtuală, adică făptura care nu avea ochi să îl vadă. Era și puțin oligofren, adică nu avea o fugă de idei elementară. Alt bărbat ar fi uitat-o imediat. Insista fiindcă i s-a pus pata. Dar nu credea să o să reușească vreodată să o convingă. Ar fi fost prea ușor. Totuși spera că o să fie băgat în seamă, deși nu avea nici mașini, bani, mușchi sau alte chestii idioate în urmă. Dorință. Și puțină înțelepciune.

Dalele merg în sus în orașele situate pe coline. Și în jos dacă nu te grăbești. Însă avantajul cel mai important este că praful dispare sau se topește odată cu ploile, zăpezile, oamenii de gheață construiți de cei cu sânge cald.

-Hai să îi atragem atenția cu câțiva pui de căței!

-Cu ce?

-Pui de căței. Dacă este o ființă bună se va bucura. Dacă este rea o să aibă repulsie. Cine nu iubește animalele mici?

-De unde îi luăm?

-Știu eu.

Au găsit câțiva pui de câine pe lângă gara CFR. Acolo îi abandonau unii care nu aveau ce face cu ei. Și îi lăsau liberi în credința că or să fie adoptați sau duși la azilurile de patrupede. Erau dulci, mici, pestriți, combinație între maidanezi. Cel mai greu a fost să îi parașuteze în balconul vizat. Cu ajutorul unui inginer au improvizat un sistem primitiv de pârghie oscilantă. L-au mințit că o să-l folosească pentru a ceda mâncare unor tineri studioși sărmani care nu ar fi acceptat în mod direct din orgoliu haleala. Funcționase. Pe unul l-au lansat de pe acoperișul căminului cu patru etaje la vecina de cameră. Însă, ceilalți trei au zăbovit chiar unde trebuie. Și ea a ieșit doar dimineața. Numai Golescu a rămas să vadă reacția sperând să trezească bucurie. Dar, cu ochii împăienjeniți a văzut cu teroare că se speriase de ei. Avea alergie închipuită sau reală.

Este greu să fixezi continuu un corp de clădire. Și făcuse greșeala să îi hrănească înainte ca să fie cuminți în cutia cu care i-a transportat. Sau repulsie ori nu-și asuma responsabilități. Nu s-a bucurat defel. Dimpotrivă, a chemat administratorul să îi ridice. Tipul venise repede stimulat de o bacnotă. Altminteni nu s-ar fi sinchisit. Să îi ducă unde vrea. Zâmbetul i s-a șters de pe față. Fusese încredințat că o să fie anonimul apreciat. Nicivorbă. Cum să se bată cu pumnii în piept că fusese isprava lui? Absurd și aiurea. I-a abandonat pe lângă ghenele de gunoi ale campusului. Cu părere de rău Golescu s-a făcut că nu-i recunoaște când a trecut pe lângă ei. Amușinau o pungă de pe jos. Avusese credința că nici el nu era mai bun.

-Cretin sunt!

Și s-a refugiat cumva în jocuri de noroc. Găsise un cazino central în Cluj și uita nopțile mizând pe cele mai mici poturi posibile. Pierdea, câștiga, mai degrabă rămânea fără bani. De ce o făcea? Își reorienta obsesia subversiv. Dacă n-o să-l iubească niciodată? Mai bine ruletă și pocher. Cum să își răspundă. În realitate, la început juca zicându-și că o să se îmbogățească peste noapte. Putred fiind o să o impresioneze. De unde așa ceva? Apoi continua lupta cu hazardul implorând cerul să îi dea șansa să își recupereze puținii bani pierduți. De unde milă? Golescu realiza că insistă în tâmpenii. Dar nu ajunsese la cea din urmă.

Bărbații sunt demni de dispreț. Cum să demonstreze că o iubește? Anotimpurile se perindau în cicluri normale. De unde un dram de curaj? N-are ochi decât pentru alții. Nici nu-i răspundea la salut. Dar, din timiditate nu-i vorbise decât mental. Dar dacă… se gândi la serenadă. Dăduse anunț la mica publicitate în zilele următoare. Scrisese că închiria foarte ieftin pentru o oră o trupă. Nu își permitea să plătească excesiv, bursa primită era limitată. A fost contactat de un manager muzical cu o voce seacă și vorbind destul de rustic. Veneau din afara orașului. Îi propunea o fanfară. Râsese în barbă. Nu a refuzat-o total, dar după o săptămână de vreme ce nu găsise nimic și-a dat întâlnire cu trupa. I-a rugat să improvizeze ceva cu numele Linna N.F. Au acceptat cu condiția să îi plătească înainte. Nu avea cu cine negocia. O țineau una și bună. După ce și-au luat banii au cântat fără tragere de inimă atât de fals încât și un afon ca și Golescu a realizat că n-ar face un lucru bun.

Insistența de a rămâne amorezat de o persoană este un lucru bun chiar dacă trăiești în anonimat. Este asemănător cu încercarea de a scrie poezii. Prin urmare a ales să îi trimită un bilețel pe care a scris: ”te iubesc!”. Scrisul era de mână. Și ca să fie sigur că o să îl recunoască l-a repetat de mai multe ori. Până când un tânăr l-a observat sub ușa de la intrare. Mergea la o petrecere și ajunsese mai devreme. Parțial curios, mai mult cinic, plictisit de așteptare l-a deschis. La început a fost dezamăgit. Spera să descopere o scrisoare adevărată. Însă, noaptea, la sfârșitul chefului și-a chemat colegii. Râzând în hohote. Fiecare. Erau vreo unsprezece. I-au transmis același lucru. ” Și eu te iubesc!” Diferit. Unii s-au semnat. Alții au rămas anonimi. Când a văzut puzderia de hârtii sub ușă, bilețele pe care și el le-a citit cu speranța unui răspuns din partea ei, a rămas mască. Abia pe urmă a înțeles că și mesajul acela se diluase într-un eșec. De ce să continue? Majoritatea absolută ar fi cedat nervos. Și ar fi dezertat. Dar nu se numeau Golescu.

Linna nu îl cunoscuse în realitate. S-a măritat. Și a avut o existență banală. Câțiva copii și probleme. De greutate. De relații. Mediocritate. Și-a tras și câțiva amanți în speranța că o să fie iubită ca în tinerețe. Adorată. Degeaba. Se răzbunase. Cumva. Dar rămăsese atractivă. Și căuta mereu persoanele pe care să le folosească. Așa. Instinctual.

Golescu pescuia pe un lac sau pe un râu de munte în singurătate. Era încântat de frecarea picioarelor, mirosul inedit de comun și emblematic, permis ori dezavuat, imaginile suave sau pline ca sânii normali ai unei femei ale greierilor, florilor, norilor. De mult timp nu mai deschisese gura, la propriu. Refuzase să mai vorbească din clipa în care alții îi luase în derâdere sentimentele. Nu iubise alte primăveri. Și nu-i păsa de faptul că rămăsese o fantomă. Și fantomele au propria lor viață nedesenată, chiar dacă este mai simplu să se hlizească lumea pe seama lor!

Pe Regis Roman îl găsiți și aici. 

Citiți și Fii atent cum iubești…