„Eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet…”

Poate că nu există un caz mai interesant în literatura română în care măștile poeziei să se identifice într-atât cu măștile poetului însuși decât în cele două texte ale lui Radu Stanca, aparținând unor genuri diferite: poezia ”Doti” și scrisoarea pe care, cu câteva zile înainte de căsătorie, i-o trimite Dorinei Ghibu (Doti), marea, unica dragoste a vieții sale. De unde ideea acestei echivalențe – din autenticitatea scrisorii și din surprinzătoarea obiectivare a eului din creația lirică purtând numele femeii iubite, dar exprimând sublima stare de dragoste printr-o voce feminină de o sensibilitate autentică, amestecată cu note înalte, de frustă sinceritate, care trădează masca lirică.

Nota comună a celor două texte, care le face inseparabile precum cele două fețe ale lui Ianus Bifrons, este substratul arhetipal din care se nutrește ideea de iubire absolută și viziunea idealizată pe care o exprimă: androginul, reprezentare mitico-simbolică a dragostei, ființă duală, bărbat-femeie completându-se într-o unitate infrangibilă, fiecare exprimându-și, paradoxal, individualitatea, prin două voci care își cheamă jumătatea ca singur mod de a recupera dreptul la Paradisul pierdut.

Ca și la Eminescu, acest lirism al măștilor reprezintă un apogeu creator de mare vibrație și intensitate, pentru că spiritului descătușat de forța iubirii nu-i mai este suficientă o singură manifestare lirică, ci se desface într-o polifonie sentimental orchestrată și autentică în mod egal, până la a se confunda, într-un singur ton. Ceea ce îl desparte însă de predecesorul său literar este obsesia contopirii în Celălalt, puterea vizionară de a vedea nu numai ființa Iubitei drept ”divină contopire între suflet și trup”, a cărei deplinătate îi conferă acel sentiment irepetabil al iubirii absolute, unice, de proporții colosale, ci și ființa Cuplului, în care femeia a turnat, ca într-o ”amforă grecească” (metaforă a unei arhetipale frumuseți de început al lumii) focul, viața, fericirea, cu virtuți de liant indestructibil.

Esențializând, ambele texte trimit la ideea unei reîncarnări în ființa androginică prin revelația Erosului purificator, a cărui putere esențială este aceea de a conferi celor ce se iubesc accesul în dimensiunea sublimă a existenței dincolo de fruntariile omenescului, într-o zonă a spiritului pur, metaforic exprimată prin ”înălțimea cristalină”, nealterat de timpul și spațiul profan, ”îndumnezeit”, acolo unde ea, ”toată numai suflet” în toate detaliile, privirea, mersul de pasăre măiastră, zâmbetul, degetele, strângerea de mână, îl purifică pe iremediabilul împătimit de fericire și îl topește apoi, la temperaturi extatice, ca o garanție a propriei împliniri, ”prin toți porii”, metamorfozându-l într-o nouă, virginală, ardentă, efigie a Ființei complete.

Glasul bărbatului pe buzele căruia ”se naște un jurământ sfânt” în fața Iubirii, declarată ”cel mai sublim act al desăvârșirii”, are subtile acorduri feminine în fiecare moment al pateticei declarații de dragoste epistolare și chiar poate părea o emanație a unei stări pur feminine, obișnuiți fiind cu modulații stilistice și emoționale specifice mai degrabă sufletului feminin decât celui viril, masculin. Ai senzația, citind scrisoarea adresată Dorinei, că sunt rânduri scrise de o femeie îndrăgostită, capabilă de a-și antrena întreaga ființă lirică în această aventură ontologică a devenirii prin celălalt.

Poezia ”Doti” exhibă, cu toate mijloacele lirismului subiectiv, o forță a expresiei și a emoției mai degrabă masculină, deși vocea lirică aparține, prin mărcile gramaticale din text, femeii. Cele două voci se împletesc cu atâta naturalețe, încât semnalele individuale se estompează în percepția cititorului neavizat. Imperativă de la început, poezia amintește, în prima strofă, de invocațiile cu care se deschid marile epopei, pătrunzând în sufletul cititorului ca printr-o poartă masivă, la care se bate cu pumnii strânși. Obsesia primordialului și a sacrului care își cere intrarea în lume e afirmată fără ezitare, în această ipostază iubirea e hierofanie capabilă să umple cu viață-cunoaștere și viață-credință lumea îndrăgostiților.

Femeia este, în ochii bărbatului rătăcit în propriul său destin, ”iluzie abstractă”, ”sămânță din străvechiul Amon-Ra”, pe care el e chemat (principiul pasiv, yin, ca și la Eminescu) s-o aducă la viață, ca un Pygmalion demitizat care aduce la suprafață tumultul interior al femeii descoperind-o, cu palma aspră, viguros și neîntârziat, ca pe o Evă coborâtă pe pământ. Între cei doi, vălul ( aparența sau iluzia) e singura barieră între cele două lumi pe cale a se contopi ireversibil, având înscris, ca un stigmat, unul în trupul celuilalt, destinul, iar actul ”dumicării” (dacă ar fi să-l parafrazăm pe Arghezi) se petrece într-o tăcere pe care sângele – fluid vital care topește contrariile – o ”înfioară” susurând în noul ”trunchi”.

În propria conștiință – oglindă, femeia apare idealizată și esențializată într-o efigie sacră, turnată în argint ce scânteie în raze lungi pe frunte ( narcisism la prima vedere, dacă nu citim în spatele oglinzii ochiul ”ascuns” al bărbatului îndrăgostit care scrie poezia!), conștientă de puterea seducției cu care conduce lumea. Ea își oferă mâna ”cu palma desfăcută” ( provocator, deci), pentru că ea însăși e Destinul prin care, bărbatul, descifrându-l, va ”cunoaște și crede”, adică va deveni parte activă (yang) capabilă de revelație. În miezul tuturor prefacerilor și al tuturor irizațiilor spirituale, stă Inima, ”străvechea” ( anima și animus în același simbol tutelar), care învinge timpul printr-un ”etern semnal”, nivelând orice opoziții, netezind orice asperități, ridicând ființa individuală la starea primordială, extatică, în afara oricăror determinări și tipare limitative.

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!
Eşti primul muritor care mă vezi.
Te-ai furişat în templul meu hoţeşte
Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânță din străvechiul Amon-Ra.
Şi-azi când mă pipăi simţi cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!
Aşa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

 

O pulbere de-argint mă împresoară
Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sângele ce-mi susură pe trunchi.

Când ochii mi-s închişi, ciulesc urechea,
Iar când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta! (”Doti”)

 *

„Doti, draga mea… Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii.

Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.

Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universal – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înălţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adânci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti în trupul şi sufletul meu.

Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea. (…) Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune. Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă vopi strădui întruna să-l dobândesc. (…) Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară. (…)

Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului – eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetata făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de pe marmora umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot trupul.

Fiindcă de acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; – chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului. Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e desăvârşită. Şi te iubesc pentru că eşti deplină. Şi te chem. pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea. Al tău, Radu.“

Fără a fi abordat o perspectivă exegetică, ci mai degrabă una eseistică, sentimentală, închei cu convingerea că există, sau mai bine spus, ni se oferă, în calea pe care mergem spre înțelepciune, șansa unică de a descoperi în noi, prin celălalt, sămânța dumnezeiască din care am descins… Totul e, privind cu ochii închiși ( cu acel ochi deschis în interior), într-o tăcere de început de lume, să simțim dorul, Dorul acela cu care Dumnezeu a creat Paradisul și a dat omului povestea, s-o spună mai departe, în șoaptă…

Articol publicat și aici.

Foto: wikipedia.com

Imagine reprezentativă: tumblr.com