Baker Street e aproape pustie, plouă încăpățânat cu picături mici care se preling pe marginea ferestrei ca niște lacrimi ce se ascund grăbite între faldurile pernei… vântul te face să-ți strângi haina cât mai aproape de trup, ocrotitor…

Londra poate fi un oraș imens, cosmopolit, în care te poți pierde fără să-ți pară rău, pentru că orice rătăcire aduce cu sine o senzație confortabilă de siguranță pe care ți-o dă calmul englezesc al trecătorilor, sau poate deveni peisaj sufletesc pe care-l crești în suflet odată cu fiecare amintire ce vine insidios la început, apoi din ce în ce mai pregnant cu fiecare detaliu, dintr-o zonă mai puțin cunoscută a subconștientului sau poate dintr-o viață anterioară, nu putem ști niciodată cu certitudine…

Câteva mașini pe stradă, multe taxiuri la poarta hotelului Sherlock Holmes, din când în când o mașină de poliție și un grup de școlari în uniformă, grăbiți de o învățătoare mult prea serioasă… Strada e animată de contururi vii care se pierd fugar privirii, semn că viața e un șir nesfârșit de veniri și plecări, deloc complicată, lineară în trecerea ei implacabilă.

Sentimentul acesta de liniște și bine coboară în mine încet, mă curăță de dor și îmi liniștește furtunile… strada se strecoară în sufletul meu și își așază pentru totdeauna acolo imaginea ei fluid colorată, odată cu mirosul din interior, un London bus care oprește în fața localului și căldura care aburește treptat fereastra încadrată de un brâu de flori cu aer exotic.

Din vitrină se vede altfel decât se vede din afară. Înăuntru e cald și miroase a gogoși cu caramel și a cafea proaspăt râșnită. Lumea e relaxată, aici ritualul se respectă cu strictețe – comanzi o cafea, primești cana albă, mare, spumoasă la guler, dantelată ca o aristocrată în rochie piccadilly, o pudrezi cu scorțișoară ca să îi dea o savoare aparte și te așezi pe scaunele de la fereastra dinspre stradă, care te atrage ca un magnet prin spectacolul inedit de mișcare colorată.

Un bărbat înalt, on the right side of the 30-es, îmbrăcat în stilul classy englezesc, cu un costum din stofă gri fină, impecabil mulat pe corp, purtând în mână o servietă de piele neagră cu catarame discrete, argintii, îmi captează atenția, instinctiv, după ce s-a oprit undeva într-un colț al geamului și caută ceva cu gesturi calme în buzunarul sacoului de sub care se strecoară discret un ceas cu lanț… lent, scoate o tabacheră, sigur din argint, cu niște încrustații stelate, din care extrage o țigară pe care o rulează între degetele lungi, de la un capăt la celălalt, apoi o scutură de câteva fire de tutun… bricheta îi aprinde pentru câteva secunde fața și ridicându-și ochii, își dă capul pe spate, inspirând cu voluptate primul fum…

se vede că îi face plăcere să tragă în plămâni pentru că pieptul i se rotunjește, crescut ca o pâine de casă, amenințând siguranța nasturilor la un singur rând și lasă să se vadă, în spatele cămășii de o calitate impecabilă și de o nuanță ivorie, carnea fermă care ține materialul întins ca o pânză de cinematograf… Îmi atrage atenția obrazul fin, proaspăt bărbierit, și intuiesc un parfum scump în care nu poți diferenția masculinitatea de notele distincte adăugate, pentru că se contopesc într-o unică imagine hibridă, sinestezică, acaparatoare ca o îmbrățișare dinaintea plecării ultimului tren…

Îmi dau seama că mă uit insistent – prea insistent – abia în momentul în care își înfige privirea albastră (ah, privirea aceea albastră, privire de dincolo de lume, de viață, albastru de cer nesfârșit) în ochii mei, apropiat de colțul din care îl privesc printre plantele decorative care străjuiesc limita dintre cele două lumi.

Curios, nu-și lasă ochii în jos și nici măcar nu are reflexul de a-și muta privirea, absent, în altă parte, mă privește relaxat, fără curiozitate, ca și când ne-am fi întâlnit din întâmplare, după ani întregi de absență. Îmi ascund fața în cană și sorb din cafeaua italienească cu o detașare ostentativă, încercând să par preocupată, timp în care simt că pe ecranul minții mele imaginea acestui necunoscut capătă proporții colosale, se umple de culoare și acoperă complet, definitiv, toate amintirile din viața asta.

Savoarea cafelei întețește brusc senzația, am un gust amărui pe cerul gurii, de migdală proaspătă, și în nări un iz de țigară fină, englezească, amestecată cu parfum fin, în care se împletesc indicibile nuanțe de cedru și mosc. Închid ochii pentru că mă copleșește o amintire de demult, pierdută prin memoria afectivă ca o scrisoare de despărțire care nu mai vrea să ajungă niciodată la destinație…

  • May I?

Ciudat, nu mă surprinde prezența lui, cred că îl așteptam demult, sau cel puțin speram să îl revăd… Nu pot răspunde, pentru că îl simt atât de aproape de parcă ar fi fost lângă mine dintotdeauna, iar întrebarea lui nu face decât să pună între paranteze pentru câteva secunde granița dintre realitate și mit, pentru că am foarte acut în minte, dintr-o dată, faptul că ne-am mai întâlnit undeva, foarte demult, iar faptul că stăm față în față acum nu face decât să pună capăt unei lungi așteptări… E atât de liniștit încât nu simt nicio vibrație dinspre el, îl simt mai degrabă ca o căldură plăcută, își așază servieta lângă geam și cana de cafea în fața mea, la o distanță care îmi permite să îl privesc fără să pară ostentativ.

Fruntea înaltă se pierde într-un contur de păr scurt, grizonant la tâmple, aranjat cu grijă, și încerc să mi-l imaginez fără ochelari, dar nu pot… nu zâmbește nici măcar din complezență, așa că fața îi rămâne destinsă, nelăsând nicio posibilitate de a-i interpreta intențiile sau starea.

Mâinile lui, care au prins cu degetele încrucișate cana, ca pe un odor, mă fac să mă gândesc la mâinile olarilor în care pământul prinde formă vie și culoarea pasiunii, captând în fiecare obiect de artă câte puțin din sufletul și gândurile meșterului artizan. În gulerul de un alb strălucitor, impecabil aranjat de cravata cu dungi albastre, citesc o preocupare evidentă pentru eleganță, iar manșetele, ieșite exact atât cât trebuie de sub mâneca sacoului, îmi confirmă educația lui aristocratică… asta îmi stârnește un zâmbet complice, pentru că simt un fel de orgoliu, ca o mamă care își vede odrasla impecabil aranjată, distingându-se de ceilalți de departe.

Am senzația că dacă m-ar lua de mână, aș merge oriunde, ca hipnotizată, ca o oarbă care nu vede decât cu sufletul, într-o singură direcție, ca un surd care nu aude decât muzica sferelor, năucitoare emoție… În urma mea, istoria rămâne o coală de hârtie nescrisă, pe care nu-ți vine să scrii, de teamă să nu-i tulburi liniștea cu promisiunea vreunui final imprevizibil…

  • Do you still feel the same?

… parcă aștept să-mi rostească numele, atât de firească mi se pare întrebarea, și dacă nu m-ar privi fix în ochi, cu albastrul acela pe care îl recunosc dintr-o dată cu tot sufletul făcut țăndări într-o secundă, aș zice că mă confundă fatal cu altcineva… Întrebarea îmi vine brusc, dar e întoarsă din drum de liniștea lui și de siguranța din voce, de mâinile împreunate ca într-o rugăciune, de tonul care aduce în mine, de departe, valuri de senzații care îmi învolburează întreaga ființă, așa cum marea răscolește la mal nisipul, scoicile, pietricelele, fragmente de materie sedimentată de la începutul lumii, lăsând curată și netedă în urmă plaja virgină pe care nu se mai zăresc nici urme de pași, nici umbre pierdute.

Nu pot decât să îl privesc în continuare, electrizată, n-am remușcări din pricina muțeniei mele, iar el nu pare că așteaptă să îi răspund, pentru că știe deja tot ceea ce am să îi spun, că nimic nu s-a schimbat și că nu se poate altera nimic din ceea ce ne-a legat de atâta vreme, cine știe de câte secole, de câte milenii…

timpul între noi s-a rarefiat, a rămas ca o ultimă suflare pe buzele unui muribund, spațiul s-a comprimat în așa fel încât mâinile mele s-au topit în mâinile lui, nu le simt nici calde, nici reci așa cum simți mâinile unui străin, suntem o ființă cu un singur suflet, o singură anima, o singură piele uriașă prin care respirăm, o singură imensă venă prin care pulsează același sânge limpede, încrâncenat să ajungă la o singură, caldă, cosmică, etern indivizibilă inimă…

În cană rămâne doar umbra spumei de cacao și câteva pete de scorțișoară, iar el se ridică împingând spătarul scaunului ca să-și facă loc… nu poartă verighetă și nici vreo altă bijuterie, doar pe reverul sacoului am apucat să observ de departe un mic simbol. O clipă îmi doresc cu toate puterile să nu plece, dar el rămâne ancorat în privirea mea probabil mărită de curiozitate și mă liniștește cu un surâs abia schițat, care îmi strecoară în suflet o încredere absolută; realizez că nu mai contează nimic atâta timp cât sunt cu el, că nu mă poate mișca din loc nicio furtună, universul se poate prăvăli în gol și n-aș avea nicio tresărire. Îmi întinde mâna, acum stă la o răsuflare distanță și îl simt pur și simplu parte inseparabilă din mine, ca un alter ego, ca o emoție care îți dă fiori și e numai a ta, e modul tău de a simți.

Mă ridic, și, în timp ce mă îmbracă cu gesturi galante, îmi strecoară în mână poșeta, apoi îmi întinde brațul drept, iar eu mă agăț de el cu un gest ferm care ar putea părea chiar disperat, pentru că atât a mai rămas în mintea mea, dorința – sau mai degrabă disperarea de a-l păstra pentru totdeauna. Nu știu ce intenții are pentru că nu scoate un sunet, oprește un taxi și îi șoptește ceva negrului care conduce, plătindu-l în avans cu ceea ce aduce a mai mult de câteva sute de lire. În semiîntuneric, îi simt apropierea și întreg corpul îmi vibrează, ca și când ar vrea să îi capteze parfumul, căldura, și liniștea (ah, liniștea!) care îl face atât de frumos… Are buzele întredeschise și nu vreau decât să îl sărut, dar mă reține tăcerea în care e cufundat și rămân la fel de tăcută, cu mâna în mâna lui…

Îmi arată pe geam, trecând de-a lungul Tamisei, podurile, rând pe rând, și râde fericit când vede că mă uit cu atenție și zâmbesc, Londra e acum o puzderie de stele care seamănă cu cele din sufletul meu, mă simt bine pentru că nu-mi lasă nici un moment mâna și asta mă face să fiu sigură că tot ceea ce mi se întâmplă nu e un vis, sau cel puțin, nu un vis oarecare. Aplecându-se către fereastra partea mea, îi simt pielea fină pe obrazul meu și, atât de aproape de mine, îl simt fremătând, pentru că e atât de intensă această senzație încât se naște din mine însămi, în valuri de căldură… mintea mea devine brusc permeabilă ca un burete care absoarbe orice materie, îi simt buzele în apropierea buzelor mele și sărutul lui apăsat, fierbinte, îmi oprește sângele și îmi accelerează nebunește inima.

O simt zvâcnind în brațul lui, care s-a sprijinit fin pe umărul meu, abia simțit, dar atât de răvășitor… o dorință ciudată crește în mine, aproape irepresibilă, să îi gust aroma de pasiune, inegalabilă, irepetabilă, dar mă opresc, pentru că nu știu cât de departe pot ajunge sau cât de mult mai am control asupra propriei mele ființe… i-am mușcat până la sânge buza și a gemut de dor… sunt numai emoție, corpul meu s-a dematerializat, nu mai simt decât că aș vrea să cioplesc în mine timpul. Mă îmbrățișează de parcă ar vrea să simtă fiecare milimetru și nici nu știu dacă vreau să facă și altceva cu mine, pentru că sărutul acesta mă îndepărtează complet de lume… nu e nici acaparator, n-are urmă de sălbăticie, dar face gesturi care rămân în carnea mea definitiv… viața îmi dă timp să îi simt parfumul amestecat cu esența lui masculină emanând prin toți porii…

Sentimentul că am fost din nou izgonită din Paradis îmi revine în minte, în momentul în care îmi deschide portiera și îmi întinde mâna reverențios, să cobor. Lumina din holul hotelului are asupra mea un efect năucitor și trec repede înaintea lui, deși nu știu încotro ne îndreptăm… părăsim liftul la etajul 5 și în camera în care intrăm mă surprinde muzica lui Prince și culoarea purpurie a draperiilor din catifea grea, lăsate peste covorul înalt cu desen negru și alb.

Miroase a uleiuri orientale și de undeva răzbate fin susurul unei fântâni artizanale, până să apuc să deslușesc altceva decât umbrele din cameră mă simt din nou pierdută în îmbrățișarea lui… dansăm abia simțit pe ultimele acorduri ale melodiei și aștept să înceapă refrenul ”Diamonds and pearls”, ca să îi pot auzi vocea fredonând încet la urechea mea. Cum stau cu capul pe pieptul lui, îi simt respirația liniștită și bătăile inimii,  îmi este atât de bine încât n-aș mai pleca niciodată… cred că dacă m-aș desprinde vreodată de el s-ar lua toată carnea de pe mine și-aș sângera la nesfârșit…aș vrea să îl întreb dacă mă mai iubește așa cum mă iubea la începutul lumii, dar simt cu toată ființa acest lucru, pe care nu-l mai rostesc, să nu-i tulbur liniștea… nu-l pot vedea, pentru că stă lipit de mine, dar îl simt în mine și în afara mea, îi simt pe gâtul meu fruntea înfierbântată și cred că avea multe să-mi spună dar nu poate decât să-mi dea de înțeles lucrul acesta, atât de dureros… nu vreau să spun nimic, îl prind în brațe și își lipește fruntea de pieptul meu, în dreptul inimii, din când în când mai răsuflă apăsat de parcă ar ofta, suntem din nou unul și același, pierduți și regăsiți, niciodată definitiv…

Dimineața ne prinde îngropați în îmbrățișarea aceasta mută, dureroasă ca o moarte lentă și îmi revin abia după câteva ore bune, singură, în bibliotecă, dușul rece n-a reușit decât să-mi amplifice suferința, ceaiul din cană s-a răcit de mult, pierzându-și orice aromă, mă strâng în patul gol, cu genunchii la piept și aștept ca lacrimile astea să mă inunde cu totul, pentru totdeauna.

Londra poate fi un oraș imens cu labirintice artere, cosmopolit până în ultimele măruntaie, poate fi o mare de ceață sau o baie de soare…  Pe harta mitică a existenței noastre, o singură citadelă și o singură stație de taxiuri, cafeaua pudrată din belșug cu mirodenii și un singur ceas în afara timpului. Al amândurora. În Paradis nu mai poți reveni, când ai alunecat în afara lui.