Cea mai tânără artă a umanității a „îmbătrânit” și ea. Anul acesta împlinește venerabila vârstă de 125 de ani.
În secolul al XIX-lea, odată ce fenomenul spiritismului a început să migreze înspre lumea spectacolului și a spectaculosului, s-a declanșat o fascinație profundă pentru evenimente vizuale care uimeau spectatorii prin sfidarea vechilor credințe. Totodată există o coincidență a cronologiei evenimentelor din anii 1890, între ambiția lui Sigmund Freud de a descoperi metode prin care să analizeze iraționalul și descoperirea cinematografului, prin aceea că cinematograful oferea iluzii prin magie. Olympia, o femeie mecanică creată de Freud este considerată „însăși baza fantasmagorică a cinematografului.”
Apariția cinematografului este la fel de importantă precum electricitatea sau telegraful; toate au acreditat ideea că anumite forțe invizibile animă lumea.
Primul film proiectat la sfârșitul anului 1895 a fost Ieșirea lucrătorilor de la Uzina Lumière în subsolul de la Grand Café, pe Boulevard Des Capucines, nr. 14 din Paris. A urmat mai cunoscutul Sosirea unui tren în gara La Ciotat.
frații Lumiere
Deloc întâmplător trenul este laitmotivul acestui film (astăzi i-am spune „clip”). Trenul este o metaforă, reprezintă mișcarea. Întocmai ca iluzia mișcării redată de film, experiența șinelor de tren este un paradox: mișcare și nemișcare în același timp.
Louis Lumière a făcut filme pentru toată lumea. Nu avea nevoie de o poveste, sau de o viziune, putea pur și simplu să înregistreze secvențe din viața de zi cu zi, absolut nesemnificative – sosirea unui tren, hrănirea unui copil – și să se aștepte ca publicul să fie interesat. Nu a crezut că acest interes va avea un viitor. Dacă s-a înșelat datorită succesului pe care l-au avut în continuare filmele proiectate în spații publice, cu siguranță nu s-a înșelat în ceea ce privește filmul „de acasă”, acum mai popular decât niciodată.
Cineaștii din această eră a pionieratului au sustras ceea ce le era de folos din circ, teatru de bâlci sau music-hall. Filmele, realizate în episoade scurte, au adaptat tehnica populară a foiletonului, reluând vechile structuri ale basmului. Astfel, cinematograful și-a însușit la începuturile sale repertoriul teatral. Și în România, la scurt timp după istorica reprezentație pariziană a cinematografului Lumière, a avut loc primul spectacol cinematografic.
Georges Méliès a fost un magician profesionist provenit dintr-un lung șir de iluzioniști, care a adus magia în cinema. Filmele sale au darul de a ne scoate din zona de confort în cel mai încântător mod cu putință. Spectatorului de astăzi îi pot părea ca venite de pe altă planetă. La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul de teatru Méliès era prezent pe scena franceză. Odată ce a devenit realizator de filme, a început să pună în scenă fantezii elaborate, surprinzând farmecul féeriei la care a adăugat propria marcă artistică. A contracarat limitările filmului mut lansând fantezia ca gen artistic, prin efecte speciale. Capodopera lui este Regatul zânelor (1903) , o operă de artă minunată cu toate detaliile stilului baroc.
Scenă din Regatul zânelor 1903
André Bazin, unul dintre primii și cei mai influenți critici și teoreticieni ai filmului a expus în cartea sa „Ce este cinematograful?” conceptul de imagine ca formă de conservare și imortalizare a realității efemere, ca fiind existentă în umanitate încă din cele mai vechi timpuri. Bunăoară, în Egiptul antic se puneau în sarcofagele faraonilor statuete ce îi reprezentau, tradiție ce a continuat peste secole până în Franța absolutistă a Regelui Soare – Ludovic al XIV-lea – care a cerut să i se pună în mormânt portretul.
Fotografia a pus capăt barocului în pictură. Timp de secole pictura a încercat să ofere oamenilor iluzia. Fotografia și cinematograful le-au redat realismul.
O definiție a cinematografului ar fi arta desăvârșirii în timp a realității fotografice. Sau … cinematograful începe atunci când cadrul ecranului sau apropierea aparatului și a microfonului servesc pentru a pune în valoare acțiunea și actorul.
“Cinematograful este un eveniment văzut prin gaura cheii” – Jean Cocteau
Pe când literatura, teatrul, muzica, pictura sunt la fel de vechi ca și istoria, cinematograful este tânăr. El are meritul de a fi adăugat o dimensiune nouă pe care artele au pierdut-o încetul cu încetul de la Renaștere încoace: cea a publicului.
André Bazin considera că în primii cincizeci de ani ai săi cinematograful s-a impus ca singura artă populară, în timp ce teatrul nu atinge decât o minoritate privilegiată a culturii sau a banului. Echivalând perioadele și extrapolând afirmațiile lui Bazin, putem într-adevăr astăzi să afirmăm că 125 de ani de cinematograf vor conta în istoria lui cât cinci secole de literatură.
