(Zero)semnul nudității, în trăire și retrăire

În rândurile ce urmează caut răspuns la câteva întrebări care mi-au apărut în urma unor lecturi semiotice. În primul rând, reluând studiile, mă întreb ce înseamnă a expune?  În al doilea rând, oare care poate fi diferența între a expune un obiect, care prin această acțiune primește calitatea de semn, și ce înseamnă a te expune? Nu în ultimul rând, dar într-un mod just, apare problema diferenței ontologice între a te expune și a fi expus – din moment ce în ambele cazuri devii obiect.

Pentru a găsi răspuns la aceste interogații, am ales (re-)abordarea unui teme tratată în urmă cu un an. Atunci am analizat problema unui subiect, a unei persoane aflată într-o dificultate existențială. Ea, asemenea multor alte adolescente/tinere, și-a împărtășit nuditatea cu iubitul lui prin intermediul unor poze.

A împărtăși nuditatea, goliciunea, nu reprezintă o noutate, doar că în epoca noastră a face acest gest printr-un alt canal de comunicație decât cel direct/ personal ridică noi probleme. Atunci am reflectat asupra problemei dintr-o perspectivă existențialistă. Astfel, pe de o parte, am trecut trăirile eului încercat/concret, asupra unui eu posibil/general. Pe de altă parte, ignorând delimitarea concretă dintre subiectul aflat în posibilitatea de a se expune și a semnului expus, în care eul încercat poate apărea ca un obiect.

Din aceste motive, reluarea problemei se va realiza prin metode semiotice. Subiectul trăitor nu mai este semn, ci este cel ce se expune. Totuși, nici expunându-se nu devine un semn, ci ceea ce expune devine semnul interpretat. Astfel, nu ea este semnul, ci nuditatea apare ca semn și anume un zerosemn (0semn).

Conform lui Sebeok Thomson, „în diverse sisteme de semne, mai cu seamă în limbă, un vehicul semic poate uneori … să semnifice prin însăşi absenţa sa, adică să se prezinte sub forma zero”.[1] Astfel, semnul zero poate consta în lipsa semnificantului, adică al semnului însăși, respectiv lipsa semnificatului, adică a obiectului înlocuit de semn.[2]

În acest caz, nuditatea poate fi perceput ca fiind zerosemn, respectiv un vehicul semic zero. În care semnificantul, adică îmbrăcămintea/vestimentația, prin lipsă, devine zero. Cu toate acestea, semnificatul nu va primi o valoare nulă, ci una necunoscută.

Valoarea semnificatului nu doar că este necunoscută, dar este, în același timp și variabilă. În primul rând, are o valoare x1, pentru persoana I sg., considerat subiectul trăitor, care acționează și transmite semnul, expunându-și nuditatea. În al doilea rând, va primi o valorile X2, X3, Xn, neutru persoana a III sg. și plural, care recepționează semnul, subiectele care primesc și asupra cărora acționează  semnul.

Mai mult de atât, subiectul trăitor, exponentul semnului zero, își va reinterpreta gestul și bineînțeles gestul în [2 … n) moduri, în funcție de reacțiile interpretantului. Această reinterpretare este posibilă deoarece „gesturile influențează acțiunile partenerului, nu și comportamentul propriu… gesturile rămân pentru emițător fără semnificație”, iar din reacțiile celuilalt, se poate concepe semnificația semnului transmis.[3]

Prin urmare, chiar și un semn zero, prin lipsa hainelor, în cazul de față sau prin lipsa altui semnificant, are un semnificat și fără doar și poate un semn. În plus, un semnificat dispune de mai multe sensuri. Eu, ca receptor, pot descoperi doar un număr limitat de interpretanturi. De asemenea, modul în care va suferi transmițătorul vehiculului semic, trăirea ipostazei de semn, este variabilă în funcție de gesturile receptorilor.

[1] Sebeok Thomas, Semnele o introducere în semiotică,  HUMANITAS, 2002, pp. 61-62.

[2] Ibidem.

[3] Vezi. „CHARLES MORRIS și fundamentarea comportamental teoretică a semioticii”, Roland Posner în Semnificație și comunicare în lumea contemporană, Editura Politică, 1985.