William Shakespeare – Numai cu ochii închişi te pot vedea

XLIV
Dac-al meu trup de carne ar fi gând
Nedreptei depărtari ce ne desparte
Nu s-ar împotrivi cer sau pământ
Distanţe, timpuri, aşteptări deşarte…

N-ar mai conta că paşii mei şi-ai tăi
Alte meleaguri calcă-n astă lume
Căci aş putea străbate munţi şi văi
Cu-a minţii mele forţă către tine

Dar mă ucide gândul că nu-s gând
Mi-e trupul greu de ape şi coline
Pedeapsa depărtării o înfrunt
De parcă mii de leghe-mi curg în vine

În neputinţa cărnii-mi aflu chinul
Şi-ncerc prin lacrimi să forţez destinul…

John Atkinson Grimshaw, old London

XXXVI

Deşi iubirea ne preschimba într-unul
Bine-ar fi totuşi să rămânem doi
Ca doar singuratăţii mele răul
Să-i plimbe-n lume trena prin noroi…

Dragostea noastră ruptă-n două vieţi
Ne străjuieşte sufletul proscris
Deşi s-ar zice c-am fi doi asceţi
Ne rătăcim prin dezmierdări de vis

De n-am fi doi n-aş mai putea ascunde
Că vina care-o port e-a noastră toată
Tu mi-ai jertfi, mândrie, rang, virtute
În gura lumii hâdă şi neroadă….

Păstrând secretul însă, te pot ascunde-n mine
Şi-a-l meu fiind, în taină, să te bârfesc de bine

________________

XLIII

Sub pleoapele închise, imaginile-s clare 
Cu ochii larg deschişi văd umbre fade
Noaptea în vis fantoma ta-mi apare
Lipită de privire şi-n întuneric arde

Mi-e astfel noaptea zi şi ziua noapte
Numai cu ochii închişi te pot vedea
Oricât de mut ai fi sau de departe
Umbra ta îmi înseninează calea

Şi mă gândesc ce binecuvântare
Ar fi ca-n plină zi întunecată 
Cînd ochii-mi rătăcesc absent în zare
Să-ţi întâlnesc privirea dintr-odată

Atunci lumina zilei s-ar preschimba în zi
Şi dintr-un somn ciudat la viaţă m-aş trezi…

____________________________________