Vis american
-Doamnă, vă spun eu precis. Niciun brazilian pe care îl veți fi avut în serviciu până acuma nu se pricepe la treaba asta mai bine decât noi. Ia uitați-vă sus, ‘colo-n colțul tavanului! Vedeți pânzele alea de păianjen? Păi de cât timp o aveați pe brazilianca dinainte?
-Cam de trei ani.
-În trei ani vasăzică, ea n-a catadicsit să curețe acolo sus. Cum ați putut să tolerați una ca asta? La noi nu există așa ceva.
Și spunând astea, grăsunul smuci un băț pe care-l telescopase-n prealabil cu un gest neașteptat, îi atașă în capăt un pămătuf bleu, dușmanul păianjenului, și în câteva secunde distruse pânza. Lăngă el, o făptură temătoare zâmbea puțin încurcată și speriată de gestul brusc și de vocea tare, într-o limbă necunoscută a bărbatului căruia părea să-i fie doar o umilă umbră.
-Vedeți dumneavoastră, nu numai că eu am cap, dar mai am și alt atu. Pe nevastă-mea. Observați că ea nu vorbește prea mult? Adică nu vorbește chiar deloc. Tace și trage. Stați să vă spun care-a fost povestea cu ea. Îmi spusese mie un băiat de la noi din sat că este un om care are patru fete cuminți, frumoase și harnice. De cum am aflat eu unde stă, m-am și dus la el, și l-am rugat să-mi arate și mie fetele, ca să-mi aleg una. Și așa am ales-o eu pe ea. Ea nu-i ca mine. Eu sunt vorbăreț, trăncănesc toată ziua uite-așa, pe când ea, însă, tace. Că nu știe engleză. Dar de muncit muncește, doamnă, toată ziua… Face patru case intr-o zi! E drept că dacă n-aș fi eu, s-o țin din scurt…
Am avut pe dată senzația aceea de „deja vu”. O amintire din țara din care plecasem cu ani în urmă, unde masculinitatea se confundă adesea cu violența. În anii petrecuți în România întâlnisem destule femei ca această braziliancă fără nume și fără apărare, adusă, din fericire, într-o țară unde păianjenul violenței domestice nu-și poate țese pânza.
Ce straniu ajunsese să mi se pară! Căci cum altfel poate fi, decât straniu, ca o femeie să-i dea unui bărbat atât de multă putere asupra ei, mai multă decât își putuse ea imagina. El ajunsese s-o definească pentru ea însăși, nu doar pentru alții ca mine. Și nu știu putere mai mare decât asta.
Ca altcineva să te definească pe tine, pentru tine.
Nu doar psihiatrul, dar mai ales femeia din mine a vazut pe loc starea de alertă a celeilalte femei din cameră, și văzând sclipirea aceea inconfundabilă de teroare din ochii ei, a intuit nivelul cortizonului care scălda creierul ei, mai bine decât orice probă de laborator.
Trebuia să fac ceva pentru ea. Și repede. I-am luat numărul de telefon și adresa, pentru o eventuală angajare, și strângându-i mâna, i-am strecurat în ea un număr de telefon. Am aflat ulterior că i-a fost de folos, și că nu mă înșelasem. Ea trăia un coșmar, dar mai avea forța să viseze, ajunsă la țărmul american.
Când mă uit câteodată la colțul acela al tavanului meu, îmi vine în minte brazilianca cea frumoasă și tăcută, și mă-ntreb dac-o fi învățat de atunci engleză și dacă îi mai este frică de un anumit soi de păianjeni.
Citiți și Dragă Aurelia…
